A înebunit lupul sau eu?

Atunci când omul nu are ce să facă, îşi găseşte singur de lucru. Cam aşa am procedat şi eu. Toate instinctele mi-au spus încă de dimineaţă:
- nu ieşii din casă.
Dar eu nu şi nu, Batman… Batman. Şi am purces la drum. Nişte cumpărături de urgenţă nu îmi dădeau pace.
Am băgat viteză şi dusă am fost spre hypermarket-ul Cora. Nu vă mai povestesc de drum, gropi, nesimţiţi şi vremea de afară. Pe-astea le ştiţi cu toţii.
Ajung, găsesc loc de parcare “la botul calului”, cum ar spune un clasic în viaţă şi mă încumet să intru în colosul cumpărăturilor. Liniştită şi calmă , fiindcă aşa mi-am propus de acasă. În dreptul unui raion cu o frumoasă promoţie, mă opresc să cumpăr şi eu minunăţia. Numai că socoteala din gând nu este aceeaşi cu cea de la raion. Pe etichetă scria clar: găleată, storcător şi mop. La raft găseai doar: găleată şi storcător. Mopul… pauză. Mă învârt, mă mai uit odată pe etichetă, număr şi totuşi lipsea mopul. Arunc o privire în jur şi zăresc o domnişoară pe role ce se plimba printre rafturi.
- Bună ziua, nu vă supăraţi puteţi să îmi spuneţi şi mie unde găsesc toate produsele de pe eticheta asta?
Se uită un pic la mine, la raft, la etichetă şi răspunde cu un zâmbet tâmp pe faţă:
- Da, aveţi dreptate, nu-i completă.
- Ptiu, apăi zău fată că ai dreptate. Şi acum ce facem?
- Ştiţi eu nu sunt de la raionul ăsta. Căutaţi colegii de la articole de curăţenie.
- Îi caut, dar unde? Întreb eu un pic nervoasă. Văd că aveţi în mână un telefon, nu puteţi să chemaţi dumneavostră un coleg, ca să nu mai merg eu cu căruţul prin tot magazinul?
- A… nu. Nici nu ştiu interiorul. Mergeţi la relaţii clienţi.
- Păi, dacă tu nu ştii, cine naiba să ştie. Doar eşti angajată aici, nu?
- Da, dar eu nu am nici-o legătură cu raionul ăsta. Mergeţi la colegul meu de acolo şi îmi arată un coleg ce avea o jachetă pe care scria “sunt la dispoziţia dumneavoastră”.
M-am liniştit. În sfârşit cineva care era la dispoziţia mea. Mă îndrept spre el încrezătoare în elucidarea cazului.
- Bună ziua, nu vă supăraţi, puteţi să îmi spuneţi ce se întâmplă cu promoţia asta de nu-i completă?
- Nu ştiu, îmi răspunse rapid.
Eu rămân blocată pentru câteva secunde. Mă duc în spatele lui şi îl întreb:
- Păi, pe spatele tău scrie: “sunt la dispoziţia dumneavostră”. Te rog să îmi spui ce înseamnă asta? Pot să te iau acasă, pot să te folosesc, pot să dau cu dude în tine? Că dacă nu ştii ce e cu promoţia aia, înseamnă că eşti la dispoziţia mea pentru altfel de lucruri, nu pentru a-mi da informaţii reale de la locul tău de muncă.
- Doamnă, eu pun decât marfa în raft, nu ştiu ce se întâmplă cu promoţiile.
- Atunci, îţi propun să schimbi mesajul de pe spate. Poţi să sugerezi şefilor tăi să îţi dea o jachetă cu inscripţia: “Nu mă întrebaţi nimic fiindcă nu ştiu să vă răspund”.
- Vă rog să mergeţi la relaţii clienţi.
- Mda, e o idee şi asta. Să străbat jumatate de magazin doar pentru că voi nu ştiţi ce se întâmplă în magazinul vostru. Bravos.
Mai mă învârt, mai mă răsucesc şi văd un angajat care îmi mirosea mie că e ceva mai deştept decît colegii lui. Numai că era aşa de ocupat, mamă, mamă. Vorbea la telefon. Trec pe lângă el, mă uit cu coada ochiului să nu cumva să fie vreo conversaţie personală şi să nu îl deranjez. Termină de vorbit.
- Fiţi amabil, sunteţi de la raionul ăsta?
Se uită la mine tâmp şi îmi răspunde: Nu.
Problemă rezolvată. Gata, am scăpat de grijă. Merg la relaţii clienţi, cu ăştia nu se poate. Ajung la punctul cu pricina unde două angajate nici nu ştiau dacă mai trăiesc sau sunt decedate de foarte mult timp. O coadă infernală. În faţa mea o domnişoară cu o bicicletă tot încerca să le abordeze. Fără succes. Pentru ele nu existau decât cei care erau în afara magazinului, nu cei care aveau produse în coş şi nu puteau să se aşeze la coadă. După trei, patru încercări ale domnişoarei din faţa mea, intru şi eu în poveste cu o voce mai gravă:
- Lăsam produsele aici şi ieşim pe partea cealaltă, doar pentru a ne chema pe cineva la raioanele cu produsele care ne interesează?
Nici-un răspuns. Deja mi se tăiase, nu mai vroiam nici-o promoţie, nimic. Vroiam să mă teleportez în altă parte. Oriunde, numai aici nu. Asteptând cuminţi să ne bage şi pe noi cineva în seamă, apare o duduiţă blonduţă. -Ce se întâmplă, ne întreabă ea?
- Păi vrem şi noi să aflăm cu cât se vine marijuana, pastila de extazy, de-astea. Puteţi să ne spuneţi?
Începe domnişoara din faţă, mă bag şi eu, plus bonus încă vreo trei persoane puţin nervoase. Duduiţa blondă, văzând că nu face faţă, ne pune la colţ imediat:
- Dacă mai ţipaţi să ştiţi că plec şi nu mai rezolv nimic.
Waw, waw, ochii mi s-au umplut subit de lacrimi. Inima îmi palpita mai mult decât ar fi trebuit. Gândurile deja erau negre. Ce naiba mă fac eu fără mop, găleată şi storcător? Cum pot eu să mai trăiesc că am scăpat promoţia asta? Cum?
Bineînţeles, că mi-am ieşit din pepeni şi îi răspund:
- Cum vă numiţi aş vrea să ştiu şi eu, dacă se poate?
- Nu vreau să vă dau numele.
- Poftim?????? A… bine. Nu-i bai. Lasă că aflu şi singură. Fetiţă, deocamdată tu eşti în timpul orelor de program şi eşti datoare să îmi spui cum te cheamă şi nu pentru a-ţi trimite flori.
- Vă rog să vă calmaţi. Eu vreau doar să vă ajut. Pe cine vroiaţi să chem?
- Pe Richard Gere. Poţi? Am auzit că mai nou lucrează la voi în magazin şi e responsabil cu rafturile de la produse curăţenie. Se poate?
- Imediat. Răspunse ea un pic debusolată.
Cheamă persoana respectivă şi îmi zâmbeşte frumos, poate, poate uit de întrebarea de mai sus. Ţeapă, eu nu uit niciodată nimic.
Am reuşit în final să bag Hypermarket-ul în carantină. Nimeni nu ştia cine a pus promoţia acolo şi cine a furat mopurile. Ca să mă calmeze şi să nu fac reclamaţie, mi s-a adus una bucată de mop ce nu avea nici-o legatură cu promoţia, avea să aflu un pic mai târziu la casă. Dar nici acolo nu a fost o problemă fiindcă mi-au redus preţul lui care făcea cât trei promoţii de-alea. Însă, toate astea nu m-au ţinut să nu le trântesc o frumoasă reclamaţie. De la domnul cu mesajul “sunt la dispoziţia dumneavostră” şi până la zâna blondă ce a sperat să rămână o necunoscută pentru mine. Se pare că speranţele ei s-au năruit subit. Poate nu mă întărâtam aşa tare, dacă aş fi găsit şi eu măcar un angajat care să îmi spună: - Imediat. Chem pe cineva şi se rezolvă.
Ghinion, n-am întâlnit angajatul ăla. Aşa că m-am întărâtat şi doar îmi propusesem de acasă să nu ma enervez.

După toată peripeţia din acest hypermarket, fericită că scap de chinul cumpărăturilor, ies din magazin cu gândul că îmi pot aprinde o ţigară şi îmi mai pot calma un pic starea. Pe naiba. Nici măcar nu ies bine că observ pe vecinii mei de parcare. Îşi descarcaseră cumpărăturile în portbagaj şi căruţul îl lasă exact în spatele maşinii mele. Fiind la nici 2m de ei, o întreb pe soţia şoferului:
- Ce propuneţi? Să îl duc eu la loc?
Blonda superbă, cu botul roşu asemănător cu dorsalul unei maimuţe, albăstrită la ochi de zici ca şi-a furat-o toată noaptea, îmi răspunde:
- Cum vreţi…
Şi dispare în maşină.
Waw… waw… apăi toţi morţii şi răniţii nu erau de ajuns pentru a-mi exprima sentimentele paşnice. Pun mâna pe căruţul lor şi îl plasez în spatele maşinii lor, că tot vroiau să plece.
De data asta, se dă jos şoferul blondei, soţul, amantul, gorila,…… (aici ar fi trebuit să fie un cuvânt greu), dar nu îl spun. Se dă jos din maşină şi îmi spune:
- Îţi era greu să îl dai în spatele maşinii de lângă tine?
Poftim? Stai că nu am auzit… adică crezi că eu sunt cărătorul de căruţuri. Ce dracu învăţaţi copilul ăla din maşina voastră? Să fie idiot şi prost ca voi?
Nici măcar nu a răspuns, se suie lângă blonda lui, iese din parcare şi dă geamul jos (îl cuprinse curajul): puteai să faci şi tu puţini muşchi.
Am înebunit, am rămas ca în filmele cu proşti. Fără replică şi cu următoarea întrebarea pe buze:  a înebunit lupul sau eu?