Aud o vioară

Sunetul ei mă înfioară. În noaptea asta amară aud acorduri de vioară, încet şi sigur îmi pătrund în gânduri. Dorul de vioara-mi preferată stă la pândă în sufletul meu, mă frige, mă arde, îmi usucă inima. Ascult în taină, păstrez liniştea, doar în speranţa că sunetul nu o să se stingă niciodată. Duios arcuşul mângâia corzile calde ale vioarei, sunetul îmi mângâia sufletul, totuşi corzile se rup una câte una. Tresar. Nu se mai aude nimic. E linişte. Caut disperată să aud sunetul drag. Nu îl găsesc. Mă înspăimânt şi îmi caut refugiul în inima ta. Linişte. Nici inima ta nu mai cântă pentru mine, nici vioara, nici eu… sunetul s-a stins. Tăcere. Amintirile cântecului ce răsuna doar pentru mine îmi sunt din ce în ce mai clare în minte. Amintiri? La ce îmi folosesc? Cântecul s-a stins precum sufletul din mine, mi-au rămas doar amintirile şi urma cântecului tău din inima mea.

De când nu mi-ai mai cântat
Sunt, vioară, întristat.
N-ai putea şti ce mă doare
De tot cad într-o-ntristare?
Întristat de ce să fiu?
Că-i devreme, că-i târziu?
Şi n-am cine să mă-nveţe,
De mi-e dor sau mi-e tristeţe,
Ca să ştiu, la întrebat,
Că ceva s-ar fi-ntâmplat.
Dor de ce-ar putea să-mi fie?
De altă nevinovăţie?

Nu-mi dau seamă ce-ntristare
Negrăită, iar mă doare.
Întristările ţi-s multe.
Cine să ţi le asculte?
Cine ţi le înţelege
Întristările pripege?
Că nici eu nu le-nţeleg,
Să le-nşir, să le dezleg.
Te-ntristează când şi dacă
Alţii cântă, râd şi joacă?
Scripcă veche, mai de mult,
Doar tăcerea ţi-o ascult,
Nu-mi dau seama ce-ntristare
De cât altele te doare,
Oare trebuie să-mi pară
Că-a murit ceva-n vioară?
Ori, vioară, simţi mai bine,
N-a murit ceva din mine?

Sursa acestei frumoase poezii.