Thursday, March 11th, 2010 | Author: Sufletica
N-am mai dat de foarte mult timp atenţie lepşelor. Cheful necesar pentru acest tip de joacă, a fost null. Având foarte multe datorii faţă de frumoasa deţinătoare de par, încerc să îmi plătesc o mică parte din ele, prin onorarea acestei lepşe.Cică ar trebui să povestesc când şi cum m-am aburit eu prima oară. Apăi, maică, să tot fie ceva ani buni. Eram mândră fetiţă în sat, frumuşică, jucauşă, să fii fost prin clasa a X-a. Cu mic, cu mare am plecat toată clasa la balul bobocilor. Se ţinea undeva prin Pantelimon, la un club nu prea select pentru vremea aia. Cu un an înainte tot acolo se ţinuse şi aveam ceva experienţe proaste. Ţiganii din zonă, ofticaţi că nu pot intra în clubul respectiv, ne aşteptau la plecare şi căutau sămânţă de scandal cu băieţii din liceul nostru. Foarte mulţi au avut de suferit din chestia asta, deci nu era chiar o plăcere să mergi la Balul Bobocilor. Oricum nu aveam să ratez acel bal. Mergem noi acolo, mândri nevoie mare, ne distrăm, dansăm şi la un moment dat cuiva îi vine ideea să plecăm mai devreme şi să mergem într-un restaurant unde să continuăm distracţia.
Părinţii mei nu prea erau de acord cu acest gen de ieşiri, oricum, după ei, ar fi trebuit să fiu închisă în casă până vine prinţul ăla cu calul alb şi mă cere de nevastă. Cu rugăminţi, cu promisiuni că nu ajung mai târziu de ora 22.00 acasă, am reuşit să merg la petrecere.
Plecăm toţi la restaurant, ne aşezăm la masă şi bineînţeles că băieţii au comandat pentru început puţină şampanie. După şampanie a urmat ceva cabernet. Nu îi trebuia prea mult sufleţelului să se ameţească. Stând jos pe scaun, nu prea am simţit. Însă comedia urma să înceapă. Pe la 12.00 noaptea ne-am hotărât să plecăm. În momentul ridicării de pe scaun, am simţit că în loc de picioare am doi butuci de lemn. Nu vroiau nici pace să meargă cu mine.
Doi colegi care aveau o porţiune de drum comună cu mine, îmi propun să îi iau de braţ. Chipurile, ei erau atât de beţi încât eu trebuia să îi susţin pe amândoi. Zis şi făcut. Mergem noi ce mergem şi ajungem la momentul despărţirii. Finuţi şi drăguţi amândoi, au stat cu mine până mi-a venit tramvaiul. În momentul desprinderii de la braţul lor, ştiu clar că n-am nimerit din prima scara acelui tramvai. Totul se învârtea în jur, iar lemenele ce trebuiau să îmi ţină loc de picioare erau din nou înţepenite. Reuşesc frumos să nimeresc un scaun din sutele de scaune ce se învârteau în capul meu şi mă rugam în gând: doamne, te rog, să nu adorm.
N-am adormit şi chiar am văzut şi staţia unde trebuia să cobor. Parcurg şi porţiunea de drum aferentă ajungerii la domiciliu, mai pe jos, mai pe sus, fericită că era prea întuneric pe stradă şi cu ocazia asta nu mă vede nimeni. Ajung la locuinţa personală, sun, îmi deschide mama.
Cu nişte ochi mari ca de broscoi, cu gura până la urechi de ţipete, deoarece întârziasem peste măsură, o aud prin aburii alcoolului:
- Nu îţi e rusine… după ce că ai venit la ora asta mai eşti şi beată????
Eu, nevinovată, firavă, mică de tot, îi răspund:
- Cine, eu???? Tu eşti beată.
În secunda următoare am căzut la pământ. De acolo filmul s-a taiat. Ce să mai încasez bătaia cuvenită? Ce să mai ascult tot show-ul făcut de mama şi de tata? N-am vrut şi pace. Am căzut într-un somn adânc, plin de întreruperi ce se încheiau prin remiterea anumitor substanţe lichide. Mama îmi ţinea compresia cu apă rece pe frunte, tata încerca să facă şi el ceva util. O săptămână am zăcut. Ficat cred că nu mai aveam. Punct de sprijin, nici atât.
Însă am scăpat, iar toate cele de mai sus au avut şi un efect pozitiv. De atunci numai când aud cuvântul alcool, încep să am o stare de nelinişte. Părul de pe mine se ridică subit, senzaţia de greaţă revine. Deci, pentru mine alcoolul nu mai reprezintă nimic, decât o senzaţie de rău acut. Mai beau foarte rar, chestii bune şi fine. Dar rar. Beţia aia n-am să o uit toată viaţa. Încă mă mai bucur că nu m-am plimbat toată noaptea cu tramvaiul. Încă sunt fericită că n-a mâncat bătaie, nu de alta, săracii mei părinţi nici nu aveau ce să bată. Şi am scăpat de şcoală o săptămână. A avut şi beţia aia un final fericit pentru mine. În schimb, părinţii mei au stat cu frica în sân să nu cumva să devină obişnuinţă. şi n-a devenit.
Category: De Toate, De plictiseala, lepse
Addamissia (62)
Aia cu Paru' (55)
Naicu (54)
pissi_mic (49)
<
Baaa, eu te-as fi batut in locul alor tai….dupa saptamana aia de ingrijiri, batator iti faceam fundu’!
Cat despre mine, eu nu te inteleg, cum sa ti se faca rau numai auzind de bautura?! Nu-i corect deloc, saracuta de tine!
Zi faina zuzi
bine ca n-ai adormit in tramvai!!!!
)
Haoleooo, ce leapsa mi-ai pasat
. Greu domne, greu cu secretele de stat 
.
Multumesc de leapsa. Pb e ca nu mai stiu cand a fost prima betie, eram prea beat. Dar o sa povestesc o betie amuzanta.
Am retinut pasajul:”De atunci numai când aud cuvântul alcool, încep să am o stare de nelinişte”…
Mi se-ntampla adesea, fie si numai cand vad acest produs,o senzatie bizara de “gura uscata”, sau de sete.
Se pare ca suntem in tabere opuse,eu fiind masterand in domeniu.
Ce sa zic, hidratarea corpului se poate face uneori si cu apa chioara.
Dupa o prima betie ca cea descrisa de tine, ai 2 variante: ori perseverezi, ori abandonezi- cazul tau.
@doamnacuparu
oti sa crezi ca si ei si-au dorit lucrul asta? sa ma bata bine de tot… insa au fost multumiti cu raul detinut timp de o saptamana, au considerat ca asta mi-a fost invatatura de minte
@ocserver: ufff… am fost tare norocoasa.Ca altfel ma plimbam de la capat la capat.
@ada: hai ca nu-i asa de greu. De-abia astept sa citesc povestea ta
@Mitza: orice poveste e bine venita, mai ales povestea ta.Sper sa ti-o aduci aminte macar pe-aia haioasa.
@ferguson: exista master si in domeniul asta? habar n-aveam.