Valul meu preferat

Încerc să îmi adun gândurile la malul mării. Privesc valurile ce se sparg de stâncile reci şi dure şi parcă gândul ce tocmai mi-a trecut prin minte mă face să mă indentific cu stâncile astea. Atâtea valuri sau spart de- a lungul vieţii peste mine, atîtea griji, nevoi, necaz, durere, încât nimic din ce s-ar întâmpla de acum încolo nu m-ar mai face să reacţionez. Acum am înţeles că valul vine şi pleacă când vrea el, dar piatra rămâne ascultătoare la mal, aşteptând următorul val. Mi-ar plăcea să am duritatea ei, mi-aş dori să pot sta cuminte şi nemişcată în faţa fiecărui val, dar din păcate nu am fost construită din piatra, cred că mai am încă o inima care bate înfiorător de tare şi asta îmi dă senzaţia că sunt vie. Cât de viu poţi să fi în faţa unor valuri care nu vor şi nici nu pot să te ocoleasca? E prima oară când calc tărâmurile astea fără “valul” meu preferat. Încerc să nu îmi aduc aminte de nimic, însă memoria mea nu vrea să şteargă amintirea “valului” ce m-a lovit. Am crezut şi am sperat că o să treacă şi am aşteptat în zadar clipa când voi râde cu gura până la urechi de tot ce astăzi mi se pare aşa de greu. Probabil că n-am să trăiesc acea clipă niciodată. Mai mult ca sigur că n-am să o traiesc şi în cazul ăsta nu ştiu cum am să trec peste valul asta. Capul îmi atârnă greu pe umeri, limba îmi este amorţită şi aş vrea să îţi spun tot ce mă doare, dar cuvintele se opresc în gât şi stau acolo gata să îmi taie răsuflarea.

Cât de departe să-mi duc inima, ca să nu se atingă de tine…

Un strigăt de ajutor

În seara asta am avut surpriza să găsesc un comentariu care mi-a rupt sufletul. Având în vedere că strigătul de ajutor vine din partea unor copii, durerea este şi mai mare. Nu pot scrie mai mult, nu pot să descriu în cuvinte durerea şi suferinţa prin care trec milioane de oameni, nu am cum să pot alina toate suferinţele din lumea asta, dar câteva minute îmi pot rupe din timpul meu pentru a apela la umanitatea din voi.

”
Buna ziua,

Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .

Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.”

Rămâne să decideţi voi dacă puteţi întinde o mână de ajutor.

Păreri, gânduri, îmbrăţişări

În timpul uneia dintre întâlnirile cu discipolii săi, Osho a fost rugat să răspundă la urmatoarea întrebare:
”De ce este îmbrãţişarea un instrument vindecãtor atât de eficient? Pânã nu demult credeam cã luciditatea, inteligenţa şi autoanaliza sunt principalele instrumente vindecãtoare, dar ele nu înseamnã nimic prin comparaţie cu îmbrãţişarea.”
Te invit sa citesti raspunsul sau, mai jos: Read more »

La multi ani, femeie!!!

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.  Read more »

Fragment pentru suflet

“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

Octavian Paler – Viaţa pe un peron