Poveţele lui Socrate

Moartea îmi dă târcoale

Încerc să mă ascund, dar nu-mi găsesc locul. De câţiva ani încoace trăiesc cu parfumul morţii în nas. Cunoaşteţi mirosul ăla înţepător de formol?
Prima oară când am făcut cunoştiinţă cu parfumul ăsta, eram mult prea mică, nu aveam idee că de fapt acest miros este asociat cu moartea.
Apoi, peste mulţi ani, mirosul a intrat şi în  casa mea. Nu mi-am dat seama de el până nu a plecat. Încet, încet, a început să facă parte din viaţa mea.
Anul ăsta se pare că s-a lipit de noi şi nu mai vrea să plece. În douăsprezece luni am mirosit de 6 ori parfumul ăsta oribil. Moartea nu mai vrea sa plece de lângă mine. Fug, mă ascund, nu mai vreau să răspund la telefon în noapte, de frica ei.
Unii spun “că numai cine nu ştie să trăiască îi este frică de moarte”. Oare chiar aşa să fie? Oare viaţa este similară cu moartea? Ziua este similară cu noaptea? Se aud voci care susţin chestia asta. Ziua, în viziunea lor, poate fi asociată cu viaţa, iar noaptea cu moartea. În fiecare noapte când mergi la culcare, de fapt, mergi să îmbrăţişezi moartea, să te obişnuieşti cu somnul profund pentru ca în ziua următoare să fii din nou plin de energie şi de viaţă. Tot aşa se întâmplă şi când mori. Mergi să îţi odihneşti pentru totdeauna ambalajul că apoi să te renaşti sub alt chip şi în altă viaţă. Se mai spune că cei care nu dorm noaptea, sunt cei care au o frică fantastică de moarte. Tocmai de aceea în ziua ce vine după o noapte de nesomn ei sunt obosiţi şi fără energie. Aceste persoane care nu “mor” în fiecare noapte sunt nenorocoase. Acum în sfârşit îmi explic de ce nu pot dormi eu noaptea şi de ce sunt eu nenorocoasă.
Nu cred o iotă din toate astea. Mie îmi este pur şi simplu frică. Îmi este frică că “dincolo” nu ne aşteaptă o altă viaţă. Dincolo nu este nimic. Acolo este sfârşitul şi gata. Poate cineva să mă contrazică? Nu cred.

Tu cum te-ai simţi?

Cât de mult ne preţuim viaţa? Niciodată nu o să ne dăm seama de lucrul ăsta. Oricine cred că a avut momente în viaţă când practic şi-a băgat picioarele în ceea ce se întâmplă cu ea sau nu. Voit sau nevoit, ignorăm multe momente ce trec practic pe lângă noi, fără să ne dăm seama că de fapt erau momente unice. Există şi  momente când începi să preţuieşti viaţa aşa cum nu ai făcut-o niciodată.

Oare ce simte persoana care află că suferă de o boală incurabilă? Ce este în sufletul ei? De unde începe şi unde termină? Am cunoscut o persoană obişnuită, la fel ca noi toţi, care într-o zi s-a trezit că nu mai este ca noi. Primise verdictul: tumoare cerebrală. Ce a fost în sufletul ei nimeni nu ştie. De aici şi până la panică nu a mai fost mult drum.

Pot spune că şi eu am trecut printr-un moment din acesta când pur şi simplu am crezut că îmi fuge pământul de sub picioare. Aveam în cap o grămadă de lucruri pe care le-aş mai fi avut de făcut. Ideile îmi fugeau în toate părţile. Atâtea chestii pe care nu le trăisem încă şi totusi aş fi vrut să le trăiesc. E groaznic. După ceva vreme, mi-am spus că nu este cazul să intru în panică. Read more »

Timpul trece, gândurile rămân

În ultima vreme am avut impresia că timpul îmi fuge de sub picioare. Nu mai am timp de nimic. Ciudat, dar chiar aşa este. Dimineaţa mă scol cu gândul că astăzi voi reuşi să le fac pe toate. De unde? Nici măcar jumătate din ce îmi propun dimineaţa, nu este terminat seara. Se scurge şi se scurge, mare parte, în zadar. Nu ştiu cum o fi pe la alţii, dar la mine timpul este transformat rapid în câteva secunde. Acum este ziuă, acum este noapte. Nu mai pot să îmi dau seama dacă astăzi a fost o zi sau o secundă.

Se pare că atunci când te loveşti de anumite probleme, începi să crezi că timpul nu îţi mai ajunge. Aş vrea să fac atâtea lucruri. De fapt, aş avea nevoie să fac o grămadă de lucruri. Îmi doresc din tot sufleţelul meu să ajung peste tot în lumea asta. Visez de foarte mult timp, o căsuţă, undeva pe malul mării. În căsuţa aia, mă aşteaptă el. Acolo în cuibuşorul ăla sunt şi cei doi copii ai noştri. Cu toate că visul se repetă la anumite intervale, eu tot simt că nu mai am timp să îl visez încă odată şi încă odată. Îmi este extrem de frică că nu am să îl visez până la capăt.

Din cauza timpului ăsta, am ajuns să înghesuiesc planuri într-o zi cât pentru o lună. Ştiu. Mulţi mi-au atras atenţia că trebuie să iau totul într-o ordine. Că trebuie să planific totul. Însă mie nu îmi place să planific. Eu vreau să fac şi atât. Culmea! Mai am atâtea lucruri de făcut. Oare voia avea timp pentru toate sau voi fi oprită la mijlocul drumului?

Mă va lăsa timpul să termin misiunea mea pe acest pământ sau va spune stop atunci când o să vrea secunda lui? Multe întrebări la ceas de noapte, dar timpul trece şi eu cred că nu trece în favoarea mea.

Mă întreb la ceas de seară…

Când nu ai voinţă, de unde poţi să o cumperi?

Întunericul şi sufletul meu

Linişte. Întuneric. Totul este exact ca într-o poveste. Muzica îmi ţine de urât. Gândurile aleargă departe, acolo, lângă tine. Te ating şi încerc să mă hrănesc cu clipele frumoase. Îmi e dor.