Linişte. Întuneric. Totul este exact ca într-o poveste. Muzica îmi ţine de urât. Gândurile aleargă departe, acolo, lângă tine. Te ating şi încerc să mă hrănesc cu clipele frumoase. Îmi e dor.
Tags: Delyno Ft.Looloo, Dorinte, Muzica, Private Love
În negura nopţii rătăceşte pe străzi aiurea. Frigul de afară îi întră în oase. Un câine latră departe, parcă latră a pagubă. Nimic nu mişcă în jurul ei. Nici frunza, nici vântul. Caută disperată o umbră. Parcă negrul ăsta al nopţii devine mai apăsător decât altădată. Îşi doreşte să găsească drumul, dar n-are noroc. Cărarea îi este pierdută de mult timp. În căpşărul ei blond, vocile se joacă precum valurile cu stânca. Şoptesc, şoptesc şi nu se mai opresc. De ce, pentru ce, cum, unde, ai văzut, ţi-am spus eu, n-ai avut grijă, nu trebuia, fugi, găseşte cărarea… toate astea îi fugeau aiurea prin minte. Atâtea gânduri şi speranţe. Toate se făcură praf. Cum să le adune şi să le arunce? Nici ea nu ştia. În schimb, rătăcea. Undeva departe se zărea o scânteie sau poate doar avea iluzia că o zăreşte. Ar fi vrut să mărească pasul, dar picioarele nu o ascultau. I se făcu brusc frică. Rămase în loc… ascultând liniştea din jurul ei. Era atât de apăsătoare şi totuşi atât de stranie. Nu era obişnuită cu atâta linişte. Mereu a fost înconjurată de ceva sau cineva. Avea nevoie să ştie că cineva e acolo. Acum nu mai era. Şi liniştea îi răsuna în urechi. Încercă să se mişte, dar era amorţită. Mai se forţă odată şi reuşi să îşi mişte picioarele. Trebuie să găsească drumul. Aşa îi spusese el… acolo e drumul tău, şi ea, naivă, îl crezu. Aici însă nu era nici-un drum. Era întuneric şi frig, iar drumul, nicăieri. Dacă el era atât de sigur că e aici, de ce nu venise să îi arate drumul? Măcar atât putea să facă pentru ea. Să îi arate drumul spre fericirea ce el îi jurase că o s-o găsească într-o zi. Că doar el ştia ce este mai bine pentru ea. Drumul ăla de care el era aşa de sigur că îl poţi întâlni de mai multe ori în viaţă, era de negăsit. De fapt, drumul nici nu există. Era doar o închipuire a lui. Iar ea îl crezuse şi acum rătăcea în întunericul nopţii. Măcar dacă ar fi avut puterea să strige după el, dar nu mai are. Mai bine să rătăcească la infinit decât să apuce alt drum. În inima ei era doar un drum… spre el. Însă drumul nu mai era sau poate era chiar sub picioarele ei, şi totuşi, ea nu îl mai vedea.
Daca ajuti pe cineva, ai sa vezi ca-si va aminti de tine si data viitoare cand are nevoie de ajutor.
Grea intrebare, nu? Cine suntem? De ce ne nastem? Incotro ne indreptam? Ce sens avem pe aceasta lume? Nimeni nu a gasit raspunsul la intrebarile astea.
Adesea ma asez la gura sobei si in lumina flacarilor jucause ma gandesc la toate intrebarile de mai sus. Si daca tot suntem trecatori, la fel ca vantul, ploaia, zapada, atunci ce sens mai au toate jignirile, acuzele, rautatile ce zac in noi? La ce mi-as epuiza singura mea prezenta in randul muritorilor prin fapte nedemne de mine?
De ce alte suflete si-au facut cariera din rautate? Cum poti lovi o persoana care nu ti-a calcat intimitatea niciodata? De ce tinem neaparat sa demonstram ca suntem de fapt doar ambalaje fara suflete? Unde ajungem daca ne comportam asa? Nicaieri, as spune eu. Nimeni nu stie de fapt unde o sa ajunga la final. Nimeni nu stie ce este “dincolo” si ce ne asteapta? Cineva zambind, mi-a raspuns odata la o intrebare.
- Oare “dincolo” mai este ceva?
- As vrea sa te dezamagesc si sa iti spun ca “dincolo” nu exista. Exista decat aici si acum. “Dincolo” nu este nimic.
Dezarmant raspuns. Parca e mai bine cand stai si te gandesti ca mai ai o sansa la ceva “dincolo”. Dar pana atunci, ramanem aici, intepeniti in rautatile noastre, ignoranti la durerea altora, zgarciti in atitudinile noastre. Si apoi, cand toate astea nu vor mai fi, ce ne mai ramane de facut? Nimic. Viata este in competitie cu moartea. Cine castiga? Habar n-am.
… ar fi să îşi trăiască viaţă în singurătate, lumea nu s-ar termina acolo. 
Pământul nu s-ar opri în loc, păsările nu ar mai ciripi, nimic din toate astea nu s-ar sfârşi, acolo, în singurătatea ei. Viaţa îşi va urma cursul. Oamenii vor trece pe lângă durerea ei şi nimeni nu s-ar opri în loc. De ce ar face acest lucru? Nu au nimic de câştigat, şi apoi cine mai are timp să asculte? Câţi dintre noi îşi mai fac timp să asculte vântul? De ce am asculta liniştea? Nimeni nu mai are timp de nimeni. Şi chiar dacă… toate astea sunt reale, ce socoteală ar trebui să dea lumii?
Cada dia me miro en un mundo al revez,
cuando no te puedo ver,
es que es como volver a nacer,
esperar otra vez.
Tags: amalgamuri, oameni, singuratate
Încerc, mă zbat, mă chinui să scap de lanţul din jurul meu. E greu să trăieşti senzaţia că eşti gâtuit.Există clipe când cred că toate se aranjează aşa cum ar trebui, şi hop, apare lanţul ăsta. Şi strânge, şi strânge, până îmi taie şi ultima suflare. Caut în zadar soluţii salvatoare, nu le găsesc. Oare de ce m-am lăsat prinsă în el? De ce îl las să strângă al dracului de tare? Nici eu nu ştiu. Nu îmi explic cum de am ajuns să fiu cuprinsă de zalele lui neiertătoare. Raţiunea îmi spune să scot cleştele şi să tai. Inima îmi spune să îl las să mă strângă până nu voi mai putea respira. Cum ar fi mai bine, nici eu nu ştiu. Însă lanţul rugineşte în jurul meu, iar eu mă mişc din ce în ce mai greu.
<
