Nu m-am putut abţine să nu vă împărtăşesc ceva ce tocmai am aflat şi eu. Poate mulţi dintre voi ştiu acest lucru, însă eu recunosc că până în această seară habar n-aveam.
M-am oprit în faţa raftului cu produsul nelipsit din fiecare casă, adică laptele şi am înşfăcat cutia preferată, nu înainte de a mă uita la termenul de expirare. După ce am aranjat frumos cutiile în cărucior, un domn drăguţ trece pe lângă mine şi îmi şopteşte:
- Nu trebuie să vă uitaţi numai la termen.
- Poftim?
Probabil că avem o faţă foarte întrebătoare, fiindcă domnul în cauză s-a simţit dator să îmi ofere şi explicaţia:
- Da, nu contează numai termenul, ci şi de câte ori a fost fiert. Ştiţi, laptele de pe acest raft nu se vinde tot şi termenul expiră. Credeţi că îşi permit să îl arunce? Nu. Îl iau înapoi şi îl fierb din nou. Dacă vreţi să ştiţi de cîte ori a fost fiert acest lapte din cutia dumneavoastră, întoarceţi cutia cu fundul în sus şi vedeţi câte buline aveţi acolo.
Eu, extrem de uimită, întorc cutia şi surpriză: Read more »
Vă mai aduceţi aminte de Katie Piper? Cu ceva urmă am scris despre povestea ei. Au trecut doi ani de când viaţa ei a fost schimbată în totalitate. A avut totuşi puterea să treacă peste cumpăna ce i-a fost dată şi astăzi poate spune că s-a născut din nou.
Să spunem că cicatricile sunt acoperite, şterse. Mă întreb oare dacă şi cele sufleteşti se vor vindeca vreodată. Nici-o descoperire medicală nu cred că ar putea să şteargă urmele adânci din suflet. Atunci când spui că ai uitat, exact atunci ies la suprafaţă şi te încolţesc precum un câine care stă să te atace.
Câţi dintre noi ar fi avut puterea să treacă prin povestea ei?
Călătorind prin oraş cu anumite probleme de rezolvat, liniştită şi plină de entuziasm, aud ca prin vis sunetul telefonului din dotare.
- Alo.
- Bună. Maria?
- Nu. Secretara ei. Vă ascult.
- Sunt vecina de vis-a-vis, vroiam să vă spun că lângă gardul dumneavoastră se simte un miros groaznic de gaze şi în stradă gazele ies bolborosind.
- E o glumă, nu?
- Nu. Read more »
Fata cu parul de foc a ales un alt drum. Ca si-a dorit cu ardoare sa moara sau ca pur si simplu a fost o reactie la medicamentele luate, numai medicii legisti or sa stie chestia asta. Ce este trist? Astazi, Madalina Manole ar fi implinit 43 de ani. Fata draga nu fi trista, cam asa suna unul din cantecele ei. Insa, probabil ea a fost destul de trista, altfel nu imi pot explica gestul. Si da, a plecat.
După părerea specialiştilor, ne-am reîntors cu 80 de ani în urmă. Se pare că România trece prin acelaşi impas. Nici ultimele tehnologii, nici evoluţia nu ne-a ajutat să scăpăm de efectele acestei crize stupide. Astăzi am avut parte de un film de groază. Am fost nevoită să merg la cumpărături. În atâţia ani, de când supermarket-urile şi-au deschis uşile la noi, nu am văzut atâta lume disperată. Parcă tot românul a ieşit în seara asta la cumpărături. Ne-am reîntors la meteahna de dinainte de ’89, provizii de ulei, zahăr, orice. Un căcăt dacă era pe raft şi ăla era achiziţionat. Din păcate nici căcatul nu mai era pe raft. Totul era gol. Am avut impresia că se apropie războiul. Oameni nervoşi, salariaţi nervoşi, umeri ridicaţi, cozi interminabile. Cam ăsta a fost filmul de groază din seara asta. Din câte am înţeles de la o vânzătoare, toată ziua a fost aşa. S-a cumpărat orice. Mă uitam în cărucioare şi îmi venea să fug. Nu am mai văzut de foarte mult timp mai mult de 2 sticle de ulei în coşul românului. În seara asta, doar la mine în căruţ zăceau liniştite şi plictisite două sticle, în rest, nimeni nu avea mai puţin de 10 sticle. Unde ne îndreptăm? Ce diferenţă mai este între anii de “aur” şi vremurile noastre?
Evenimentele nu se opresc aici. După cumpărături, mi-am zis să merg la benzinărie să fac şi plinul bombonicăi. Surpriză. 3 benzinarii am luat la rând şi la nici una nu era coada mai mică de 20 de maşini. E clar. De mâine se pare că începe adevărata criză a României. Şi tot de mâine, Sufleţica îşi va scrie priorităţiile. Prima prioritate de pe lista ei: adios România. Nu vreau să mai trăiesc acele vremuri de tristă amintire. Nu vreau să muncesc o zi întregă, o lună întreagă, iar la sfârşit să aduc bani de acasă. Astăzi, pentru prima oară după foarte mult timp, am plâns liniştit în maşină. De ce? Păi, pentru ţărişoara asta care a încăput pe mâinile hoţilor, pentru oamenii amărâţi care îşi văd munca de o viaţă luată de ape. Pentru neputinţa mea de a face ceva pentru ţara asta. Toate durerile s-au adunat în lacrimile mele. Nu mai vreau să văd în jurul meu atâţia oameni nefericiţi. Nu vreau să o mai văd pe mama tremurând că vine Boc-Poc şi o ameninţă că îi scade pensia. De ce trebuie să trăiască oamenii ăştia care au muncit o viaţă întreagă, cu frica în sân? Când o să ajungem şi noi la sistemul social din lumea de peste graniţele ţării noastre? Să vezi că statul face ceva şi pentru omul de rând. Când? Niciodată, zic eu, dar sunteţi liberi să mă corectaţi.
<
