Jurnal de bord – plecarea
Se pare că până şi în călătoria cu avionul ai parte de tot ce nu îţi doreşti. Deja cursele aviatice sau transformat în curse RATB. Am avut parte de două zboruri destul de interesante.Cred că ar trebui să încep cu primul zbor, cel de plecare.
Compania BlueAir s-a comportat impecabil. Zborul a avut nici mai mult, nici mai puţin de peste 100 de specimene scăpate de la Jilava sau poate Rahova, habar nu am care este închisoarea aia pentru cei mai răi dintre cei mai răi. În orice caz, zâmbetul îţi îngheţa, cheful de viaţă îţi pierea subit la vederea chipurilor şi a lanţurilor mergătoare.
Compania de mai sus a avut o idee ingenioasă, a acordat locuri acelor persoane după ieşirile de siguranţă, deci în spatele avionului. La îmbarcarea în autobuze, au triat călătorii mai spălaţi şi civilizaţi în primul autobuz, iar specimenele lănţoase şi fustoase au fost rugate să ocupe autobuzul 2. Priveam şi nu credeam că încă mai sunt în Romania. O idee mai genială ca asta încă nu văzusem. Şi credeţi-mă că am zburat ceva la viaţa mea.
În avion totul ok, linişte, lume de vârsta a III-a, atmosfera relaxată. Vecinul meu totuşi a reuşit să mă înfricoşeze un pic. La fiecare golişor de aer îşi băga capul în scaunul din faţă şi se închina pe rupte. Am încercat să îl ignor, însă privirea mea era atrasă numai spre el. În sinea mea se naşteau mai multe ganduri:
1. E bărbat, dacă e bărbat, de ce îi e frică. Eu ştiu că bărbatul este cea mai neînfricată fiinţă de pe pământ.
2. Când un bărbat stă lângă o femeie, ar trebui să îi inspire încredere, nu frică.
O să mă huiduiţi, ştiu, dar aşa gândesc eu că ar trebui să se întâmple.
Aproape de aterizare, tocmai când vroiam să punctez cel mai frumos zbor din viaţa mea, am avut parte de turbulenţe din cauza curenţiilor. Vântul şi golurile de aer ne-au dat ceva de furcă. Toţi pasagerii erau negri de frică, iar specimenele mai sus amintite, cele colorate, au început să ţipe. E… până aici mi-a fost. Recunosc cu mâna pe inima că m-am înnegrit şi eu un pic, am spus Tatăl Nostru de 10 ori, cred, bineînţeles repetând după vecinul meu de scaun. Eu nu aş fi reuşit să îl spun nici măcar o dată, mă încurc rău tare la rugaciunea asta. După senzaţia de a mă scăpa pe mine de frică, nu din cauza turbulenţelor, ci a celor ce ţipau, bineînţeles la mişto, după tentaţia de a-mi arunca vecinul pe fereastră fiindcă din cauza lui am reuşit să prind frică de zbor, după toate acestea, n-am mai rezistat şi mi-am întrebat vecinul:
- Este primul zbor?
- Nu… dar de fiecare dată când zbor îmi este frică.
- De ce nu mergeţi cu autocarul, este mai plăcut. Aşa riscaţi să faceţi un stop cardiac sau să produceţi unul altora.
Păcat de el (mi-am zis eu în gând), e tânăr săracul, dar fiecare cu fobia lui.
Am aterizat cu succes, fără alte probleme. Pe aeroport la control paşapoarte, coloraţii plini de sacoşe de rafie, mari şi voluminoase, împingeau de zor nevoie pe toată lumea. Vroiau să iasă iei primii din aeroport. Eu nu ştiu ce făceau oamenii aceştia pe tărâmurile străine, nu ştiu unde mergeau şi ce produceau, dar zău că eu nu i-aş fi lăsat nici să plece din Romania. Cu aşa specimene, ajungem să fim trataţi exact cum bine ne sugerează francezul “un popor de ţigani”.
Şi se înghesuiau, înghesuiau, te freacau cu sacoşele lor, poate, poate le faci loc să treacă. Coada care ar fi trebuit să fie pe un rând, deja era pe zece rânduri. Linia galbenă ce nu trebuie depăşită era deja ignorată de toata lumea. N-am mai rezistat şi i-am replicat unui “domn” colorat:
- Trebuie să fim români până la capăt, nu (a se observa că nu am avut curajul să îl cataloghez rom)?
Răspunsul a venit scurt şi la obiect:
- fii tu româncă, fă, până la capăt.
Am tăcut plină de ruşine, fiindcă sunt româncă, dar mă tratez.
Vor urma şi peripeţiile de la zborul de întoarcere, dar în altă emisiune.
Pies: Ţin să mulţumesc pe această cale companiei Blue Air pentru condiţiile de zbor şi atmosfera creată.
Later edit: nu ştiu cât de târziu este pentru a participa la concursul de pe piticu. ro, dar cum postul a fost scris înainte de concursul ăsta, mi-am zis să încerc. Încercarea moarte n-are.
<
Pai, daca mergi cu SpanacAir ai parte de persoane de conditie modesta (a se observa ca nu am curajul sa-i cataloghez tigani). Ia matale Iberia sau alta companie adevarata si sa vezi acolo nesimtiti si imbecili de conditie inalta.
Ma asteptam sa povestesti cum te-ai luptat cu ei care sa iasa primul.
Da’ matale te grabeai? Io, in situatii d’astea, ma trag la o distanta rezonabila si-i las sa se inghesuie cu papornitele lor cu tot. Tu, nu! Batman, Batman! Sa le faci morala! Te-ai apucat sa civilizezi popoarele migratoare.
N-am inteles care vanturi v-au dat de furca in avion.
Of, carcotasule. In primul rand ca SpanacAir este singura companie care zboara direct pana acolo, deci fara escala si alte ore pierdute. Apoi, am fost nevoita sa cumpar biletul in fuga, cu doua zile inainte de plecare. La Iberia ma costa cat trei vacante la un loc, la SpanacAir in jur de 300eur (cica lowcost,spanac).
Nu m-am luptat cu ei si nici macar nu am incercat sa ii bag in seama, insa ma racaia pe retina sacosele de rafie si nesimtirea lor. Eu ma grabeam sa merg pe plaja ca doar era 2 noaptea si mi se parea momentul proprice de bronzat.
Vanturile romilor ne-au dat de furca.Bausera prea multa apa gratis si se apucara de dat vanturi.
Cica la FasoleAir te-ar fi costat mai putin, dar era atmosfera mai nasoala
cu multe perturbari datorate vanturilor 
ah, ce bine le-a făcut acelor specimene… mă acuză cineva de discriminare rasială dacă mă bucur pentru faza cu autobuzul şi datul locurilor?