Melogărla în extaz

Ieri seară am avut parte de un festin muzical. Nu ştiu câţi dintre voi ştiu că în aceste zile Bucureştiul găzduieşte Festivalul Internaţional George Enescu. Aşa că melogărla din mine, după cum bine mă numea cineva din ONR (Orchestra Naţională Radio), a hotărât să meargă la un concert extraordinar. De ce extraordinar? Fiindcă nu mulţi au şansa să meargă la Londra şi să audieze un concert susţinut de Royal Philharmonic Orchestra. Eu nu am mers până la Londra, ci doar până la Sala Palatului. Pot să vă spun un singur lucru. Sufleţica, melogărla noastră de serviciu, a avut parte de un adevărat regal muzical. În primul rând că solista Martha Argerich a fost înlocuită în ultimul moment, iar în al doilea rând fiindcă sufleţelul mi-a fost încântat de multe senzaţii. Solistul care a fost invitat să cânte în această seară, în locul solistei care trebuia să presteze, a fost nimeni altul decât Nigel Kennedy ["paiaţa talentată" (nume dat de o spectatoare)]. Nu pot să vă explic ce a fost în sufletul melogărlei. Eu îl ador pe acest violonist. Nu ştiu cât de perfect cântă, am înţeles că în ultimii ani s-a şi retras din viaţa muzicală din cauza consumului de droguri. Pentru mine şi cei 300 de spectatori a fost un moment unic. Droguri sau nu, ceea ce face el aduce o notă aparte a muzicii clasice. A făcut şi face artă din pasiune, este nonconformist, fiindcă nu vrea să fie ca ceilalţi solişti. Din acest motiv pentru mine el este un zeu. Nu toţi soliştii ştiu să transmită ceva publicului ce nu are cunoştinţe în domeniul muzical. Însă el pe scenă îmbină două lucruri: actoria şi muzica. Unind aceste două arte, ce ar putea să iasă? Vă spun eu: un spectacol de suflet şi de neuitat. Cam atât am avut să vă spun despre acest mare interpret. Au fost şi oameni nemulţumiţi de prestaţia lui. Oameni de muzică, şefi de catedră la Conservator, care au strâmbat din nas şi au plecat cu gândul că ceea ce face Kennedy din muzica clasică este o blasfemie. Domnilor, dragilor, dacă mergeţi la şcoală şi le uraţi elevilor să nu ajungă ca Nigel, atunci sunteţi nişte incompetenţi!!! Iar vouă, celor care studiaţi acest instrument, urmărind acest solist, aveţi cu siguranţă ce să furaţi de la el. Despre orchestră, ce să vă spun? Sunt pur şi simplu fenomenali! Cu zâmbetul pe faţă şi cu dăruirea muzicală de care dau dovadă, nu pot decât să încânte sufletul spectatorilor. Cam atât am avut de spus despre seara minunată.

Azi urmează o altă parte de degustare a muzicii clasice. De data asta cu Joshua Bell. Ştiu că şi seara ce o să vină îmi va încânta sufleţelul. Până la următoarea cronică de festival, melogărla vă recomandă să ascultaţi puţin cîteva fragmente de bucurie sufletească.