După părerea specialiştilor, ne-am reîntors cu 80 de ani în urmă.  Se pare că România trece prin acelaşi impas. Nici ultimele tehnologii, nici evoluţia nu ne-a ajutat să scăpăm de efectele acestei crize stupide. Astăzi am avut parte de un film de groază. Am fost nevoită să merg la cumpărături. În atâţia ani, de când supermarket-urile şi-au deschis uşile la noi, nu am văzut atâta lume disperată. Parcă tot românul a ieşit în seara asta la cumpărături. Ne-am reîntors la meteahna de dinainte de ’89, provizii de ulei, zahăr, orice. Un căcăt dacă era pe raft şi ăla era achiziţionat. Din păcate nici căcatul nu mai era pe raft. Totul era gol. Am avut impresia că se apropie războiul. Oameni nervoşi, salariaţi nervoşi, umeri ridicaţi, cozi interminabile. Cam ăsta a fost filmul de groază din seara asta. Din câte am înţeles de la o vânzătoare, toată ziua a fost aşa. S-a cumpărat orice. Mă uitam în cărucioare şi îmi venea să fug. Nu am mai văzut de foarte mult timp mai mult de 2 sticle de ulei în coşul românului. În seara asta, doar la mine în căruţ zăceau liniştite şi plictisite două sticle, în rest, nimeni nu avea mai puţin de 10 sticle. Unde ne îndreptăm? Ce diferenţă mai este între anii de “aur” şi vremurile noastre?
Evenimentele nu se opresc aici. După cumpărături, mi-am zis să merg la benzinărie să fac şi plinul  bombonicăi. Surpriză. 3 benzinarii am luat la rând şi la nici una nu era coada mai mică de 20 de maşini. E clar. De mâine se pare că începe adevărata criză a României. Şi tot de mâine, Sufleţica îşi va scrie priorităţiile. Prima prioritate de pe lista ei: adios România. Nu vreau să mai trăiesc acele vremuri de tristă amintire. Nu vreau să muncesc o zi întregă, o lună întreagă, iar la sfârşit să aduc bani de acasă. Astăzi, pentru prima oară după foarte mult timp, am plâns liniştit în maşină. De ce? Păi, pentru ţărişoara asta care a încăput pe mâinile hoţilor, pentru oamenii amărâţi care îşi văd munca de o viaţă luată de ape. Pentru neputinţa mea de a face ceva pentru ţara asta. Toate durerile s-au adunat în lacrimile mele. Nu mai vreau să văd în jurul meu atâţia oameni nefericiţi. Nu vreau să o mai văd pe mama tremurând că vine Boc-Poc şi o ameninţă că îi scade pensia. De ce trebuie să trăiască oamenii ăştia care au muncit o viaţă întreagă, cu frica în sân? Când o să ajungem şi noi la sistemul social din lumea de peste graniţele ţării noastre? Să vezi că statul face ceva şi pentru omul de rând. Când? Niciodată, zic eu, dar sunteţi liberi să mă corectaţi.

… ceva despre cel mai bun amic al tău, simplu. Intri pe facebook şi ştii când a mâncat, când s-a jucat, cu cine s-a mai antrenat. De la o vreme am renunţat să îmi mai sun amicii. Uneori aflu mai repede de pe facebook, ce şi unde, cu cine, şi de ce nu mai dă un semn de viaţă. Unii chiar evită să spună anumite chestii la telefon, însă în secunda doi, scriu de bunavoie şi nesiliţi de nimeni, totul pe facebook. Măi să fie? Chiar în halul ăsta am ajuns cu toţii?

Noroc cu campionatul ăsta de fotbal, că altfel săracele vuvuzele rămâneau într-un colţ, uitate de lume. Acum că sunt vedete, toată lumea scrie de ele, toată lumea ar sufla măcar odată într-o vuvuzea d-asta. Din păcate vuvuzelele nu se găsesc numai pe stadioanele din Africa, ele pot fi întâlnite şi în viaţa cotidiană. Pot lua diverse forme, de la banalele claxoane ce sunt utilizate exact atunci când nu trebuie, până la acei oameni care se cred atât de deştepţi, încât explodează mai rău ca o vuvuzea. Am eu un mesaj pentru o “vuvuzea” d-asta venită din fundul câmpului:

Sper să fie destul de deşteaptă pe cât se crede şi să înţeleagă mesajul de mai sus Păcat că nu-s bărbat, că îi dădeam ocazia să sufle la ceva real.

Să nu vă miraţi, dar am decis ca sufleţica să se transforme în Urzicuţa. De ce? Ete, aşa vrea perişorul ei. Păi, dacă am acceptat ploi sub forma de grindină, perişorul meu nu vrea să accepte ploaie cu broaşte. Serios că aţi citit foarte bine. Dacă la noi în ţară a fost prăpad, inundaţii, grindină, înecaţi, apăi la unguri a plouat cu broşte. Păi, nici nu vreau să mă gândesc la varianta asta. Nu vreau şi pace. Deja toţi perişorii mei sunt ridicaţi iar frunzele mele sunt în alertă. Trebuie neapărat să dispar de pe terra. Îmi iau rădăcina şi o tulesc. Trebuie să găsesc eu un locşor cald pe altă planetă. Fără broaşte, şerpi şi alte exemplare. Zbrrrrr…

De ceva vreme mă codesc, mă foiesc, mă rotesc pe lângă o mare ispită. Ultima bucată din arsenalul adus. Eu nu am prea des pofte, dar şi când îmi vin, nimic nu îmi stă în cale. Acum trec printr-un astfel de moment. Probabil oboseala, nervii acumulaţi de peste zi, îşi cer tributul. Cum să rezolv totuşi problema? Să o deschid sau să nu o deschid? Aceasta-i întrebarea.

Cei care sperau că seria “Bailando por un sueno internacional” a luat sfârşit, vor avea surpriza să mai regăsească câteva posturi pe această temă. Concursul ăsta a demonstrat că nici-o competiţie nu poate scăpa de certuri, invidii şi alte uneltiri. Echipa din Peru a fost eliminată din concurs, datorită numeroaselor nemulţumiri la adresa juriului (pe bune dreptate, zic eu). Noroc cu această eliminare. Uite aşa, ne-am întors înapoi în concurs. Pe larg puteţi citi aici. Eu le doresc mult noroc în competiţie, se pare că au nevoie, fiindcă nici bine nu s-au întors şi iar sunt condamnaţi la duel. Laura, Bogdan… înainte cu toată forţa.