Sufleţica

… de toate astea. Îmi vine să fug, dar nu ştiu unde. N-am unde să mă ascund de mine. Grea senzaţie. S-a observat şi pe aici că nu am chef de nimic, nici măcar să îmi plătesc datoriile către drăguţa doamnă posesoare de par, nici către rontziki care m-a nimerit bine de tot cu rolul din filmul The Duchess.
Şi uite aşa, a trebuit să văd neapărat filmul, fiindcă altfel nu puteam să o cred pe cuvânt pe drăguţa de rontziki, atunci când îmi atribuise rolul Georgianei din The Duchess. Acum nu am decât să îi mulţumesc, cu ocazia asta am văzut un film frumos, de care chiar nu ştiam.
De o săptămână m-am apucat de citit Shantaram, carte recomandată de bogdanic. Sper să o şi termin, nu de alta, dar cheful meu din zilele astea este asemănător celui din melodia asta.

Plec de tot
Departe de tot
De tot ce-am avut
Dar am pierdut
Plec departe
Plec pe Marte
Si-acolo poate
Poate-poate
Si mai departe…

Am pus lacăt sufletului. Să nu cumva să încercaţi să îl deschideţi. Nu veţi găsi decât amărăciune şi multă disperare. Prefer să îl închid şi să uit de el. Mai bine să stea ferecat şi să nu mai simtă durerea şi dorul ce îl macină. Să stea în cuşca lui acolo, că şi aşa nu-i bun de nimic.

Nu prea mai găsesc un sens pentru blogul ăsta. De-fapt nu prea mai am nimic de zis, cred că se observă din ce în ce mai mult acest lucru. Am să mă întorc când o să cred că mai am ceva de creionat pe aici. Până atunci vă las cu bine şi celor care cred că au câştigat bătălia, îi asigur din toată inima, că nu este chiar aşa. Nu mor caii când vor câinii.

Atunci când eşti trist şi parcă toate corăbiile ţi-au plecat de acasă, simţi nevoia să ai o mână pe umărul tău. Există tot felul de forme ale afecţunii. Ai un câine,  îl hrăneşti, îi faci viaţa mai frumoasă, însă şi el la rândul lui atunci când eşti trist, simte şi vine frumos lângă tine şi îţi linge mâna. Ai un motan. Când simte că lacrimile au început uşor să se prelingă pe obraz, vine lângă tine şi toarce uşor. Fiecare îşi exprimă afecţiunea aşa cum poate. De ce fac ei acest lucru? Simplu. Îţi simt sufletul în nesiguranţă, îţi simt starea şi încearcă să o aline aşa cum pot ei. Tocmai de aceea pot fi numiţi adevăraţi prieteni.

Însă omul care nu este în stare de aşa ceva, cum se poate numi? Ştiind că eşti la greu, că ai nevoie de o mână, iar el nu este în stare să-ţi ofere nimic. Cum îi poţi spune omului ăla? Că eu nu găsesc cuvântul potrivit.