Sufleţica

Nu prea mai găsesc un sens pentru blogul ăsta. De-fapt nu prea mai am nimic de zis, cred că se observă din ce în ce mai mult acest lucru. Am să mă întorc când o să cred că mai am ceva de creionat pe aici. Până atunci vă las cu bine şi celor care cred că au câştigat bătălia, îi asigur din toată inima, că nu este chiar aşa. Nu mor caii când vor câinii.

Atunci când eşti trist şi parcă toate corăbiile ţi-au plecat de acasă, simţi nevoia să ai o mână pe umărul tău. Există tot felul de forme ale afecţunii. Ai un câine,  îl hrăneşti, îi faci viaţa mai frumoasă, însă şi el la rândul lui atunci când eşti trist, simte şi vine frumos lângă tine şi îţi linge mâna. Ai un motan. Când simte că lacrimile au început uşor să se prelingă pe obraz, vine lângă tine şi toarce uşor. Fiecare îşi exprimă afecţiunea aşa cum poate. De ce fac ei acest lucru? Simplu. Îţi simt sufletul în nesiguranţă, îţi simt starea şi încearcă să o aline aşa cum pot ei. Tocmai de aceea pot fi numiţi adevăraţi prieteni.

Însă omul care nu este în stare de aşa ceva, cum se poate numi? Ştiind că eşti la greu, că ai nevoie de o mână, iar el nu este în stare să-ţi ofere nimic. Cum îi poţi spune omului ăla? Că eu nu găsesc cuvântul potrivit.

Încerc, mă zbat, mă chinui să scap de lanţul din jurul meu. E greu să trăieşti senzaţia că eşti gâtuit.Există clipe când cred că toate se aranjează aşa cum ar trebui, şi hop, apare lanţul ăsta. Şi strânge, şi strânge, până îmi taie şi ultima suflare. Caut în zadar soluţii salvatoare, nu le găsesc. Oare de ce m-am lăsat prinsă în el? De ce îl las să strângă al dracului de tare? Nici eu nu ştiu. Nu îmi explic cum de am ajuns să fiu cuprinsă de zalele lui neiertătoare. Raţiunea îmi spune să scot cleştele şi să tai. Inima îmi spune să îl las să mă strângă până nu voi mai putea respira. Cum ar fi mai bine, nici eu nu ştiu. Însă lanţul rugineşte în jurul meu, iar eu mă mişc din ce în ce mai greu.

Nu se mai termina infernul alb. Se pare ca s-a instalat aici si nu mai vrea sa plece. In curand o sa ne cumparam un iglu si o sa mergem la vanatoare de foci. M-am saturat de lopata, de frig si de nameti. Totusi, zambetul nu a disparut de pe fata mea. Si, ca sa va inseninez si voua ziua, m-am gandit ca ar ajuta cateva ipostaze de sezon.

– si el s-a saturat.

- cam asa o sa arate in curand si bombonica.

– parca in pozitia asta, omatul arata mai frumos.

- unde naiba sunt? Parca asta nu-i Polul Nord.

– cand stapanul nu-i acasa… yam… ce bine e

- nu mai pot, urasc zapada asta.