Povestiri din pădurea verde

Datorită Adei mi-am adus aminte de desenul animat al copilăriei mele. Câţi dintre voi vă mai aduceţi aminte de “Povestiri din pădurea verde“? Un desen ce mi-a fascinat acea perioadă a copilăriei. Iubirea mea atât de mare pentru animale era bine conturată la vederea acelor desene. În rolul principal erau Johnny şi Polly, doi ursuleţi haioşi şi foarte iubăreţi. Dar nu vreau să vă povestesc acel desen animat, fiindcă sincer nici nu mai îmi aduc aminte bine tot. Ştiu doar că tatăl meu nu a mai avut zile frumoase până când nu a îndeplinit o dorinţă arzătoare a fiicei lui. Cum iubita şi preferata lui odraslă îşi doreasă aibă şi ea doi ursuleţi exact ca cei din desene animate, tăticul iubit nu mai ştia cum să realizeze această dorinţă. Aşa că într-o prea frumoasă dimineaţă de duminică îşi prinde fata de mânuţă (adică io) şi o duce în târgul de animăluţe. Tot drumul a încercat săracul să îmi explice că urşii în realitate nu sunt aşa de blânzi precum în acel desen animat. Io nuuu… vleu uls şi gata. Ca să împace creatura urlătoare de lângă el, îmi propune un mic târg.
- Uite cum facem, mergem duminica viitoare la zoo şi vedem ursuleţii. Acuma mergem în târg şi cumpărăm un animăluţ mic şi pufos, aşa cum îţi doreşti tu.
Stă Sufleţica, le gândeşte un pic şi… bate palma. Ajungem în târg… of… de-aia nu mai merg eu nici în ziua de azi în târgurile de animale, fiindcă sunt în stare să plec cu toate animalele de acolo.
- Vleau şi pe-ăla, şi pe-ăla…
- Tati, nu se poate să luăm toate animalele acasă. Hai uite aici un iepuraş. E pufos, e gri, are urechile lungi. Ce zici?
- Da, da!… Iepulaş, te log. Tati… dar numai unul? Că în poveste sunt doi.
- Numai unul, zise tata hotărât.
Doar că socoteala din târg nu se potriveşte cu cea de acasă. Nenea care avea iepuraşul drăguţ ne spune zâmbind:
- Pe-ăştia doi îi mai am. Nu vreţi să îi cumpăraţi pe amândoi?
- Daaaaa, daaaaaaa, strig eu fericită.
Ce putea să mai facă tata în aceste împrejurări? Cumpără perechea de iepuraşi şi se ruga în gând să nu îl dea mama afară din casă.
Fericire mare pe capul meu. Nu pot să descriu acea fericire. Două animăluţe numai pentru mine. Pardon, şi pentru sora mea. Cuplul de iepuraşi, fiindcă erau un el şi o ea, a ajuns să fie înfiat de noi. Aveau blăniţa gri şi erau aşa de mititei, pufoşi şi drăgălaşi, iar eu eram în rai. Johnny şi Polly au intrat în casa şi curtea noastră. La început a fost frumos. Toată lumea îi alinta, în afară de mama. Care mai mereu îi alerga fiindcă îi mâncau mereu florile şi iarba din curte. Însă bucuria nu a ţinut foarte mult. Iepurii cresc atât de repede… Într-o zi îmi dau seama că Polly nu mai iese afară din cuşcă. Oare ce s-o fi întâmplat?
- Tată, tată… strig eu disperată. Polly e bolnavă, nu mai vrea să iasă din cuşcă.
- Nu este bolnavă, îmi spune tatăl meu. Doar că Polly în curând o să fie mamă.
- Ce? Cum? Adică o să avem mai mulţi iepuraşi?
- Da. Să sperăm că totuşi nu vor fi mulţi, îmi zise tata îngândurat.

Gândurile şi temerile lui tata s-au adeverit. Din doi iepuraşi drăgălaşi au ieşit nici mai mult, nici mai puţin de 20 de exemplare. Tata s-a înegrit. L-am înţeles curând de ce. Noi nu aveam o curte imensă de ţară. Curtea noastră era o curte mică de Bucureşti. Aici puteai ţine un câine, doi cu indulgenţă, o pisică, hai şi 2 iepuri. Dar 22 de iepuri, nu. Bineînţeles că bucuria mea era fără măsură. Să am atâtea jucării vii. Tata însă era cam negru. Era şi normal. De unde atâta trifoi? Ce să le dea la toţi de mâncare? Cum? Însă eu nu aveam atâtea probleme. Eu eram în rai şi-atât. Nici nu ştiam pe care să îl iau primul în braţe. Pe cel alb, pe cel negru, pe cel roşcat… nu ştiam. Erau atât de frumoşi. Numai că fericirea nu a ţinut foarte mult. Au început unul câte unul să moară. Nu vă descriu cum şi de ce. Nici eu nu ştiu. Dar murea în fiecare zi câte unul. Nu era zi să nu plâng şi să nu îi jelesc. Din cei 20 au mai trăit doar cinci. După un an, în perioada de concediu, aranjează tata tot ce le trebuie pentru timpul în care o să lipsim. Se pune la înţelegere cu o vecină să mai treacă din când în când pe la noi. Urma să lipsim o săptămână. Plecăm fericiţi în concediu şi ne întoarcem. Eu de-abia aşteptam să mă întorc, fiindcă îmi lipseau atât de mult iepuraşii mei. Când am intrat în curte nici nu am cuvinte să vă descriu ce am găsit. Bomba de la Hiroshima a fost mic copil, pe lângă ce am găsit înăuntru. Aveam trei copaci în această curte, am spus aveam fiindcă la întoarcere aveam doar trei copaci dezbrăcaţi. Coaja lor era mâncată de scumpii urecheaţi. Florile mamei nu mai existau. Totul era ronţăit. Nu pot să vă spun ce faţă aveau mama şi cu tata. Tot ce îmi aduc aminte este că după vreo trei zile, iepuraşii au dispărut încet, încet, unul câte unul. Noi aveam dintr-o dată ceva mai multă carne la masă. Era o carne nouă, gustoasă şi foarte bună. Nimeni nu a vrut să ne explice ce mâncam şi nici unde dispăreau iepuraşii noştri iubiţi. Într-o zi am descoperit fără să vreau o blăniţă. Era… Johnny. Povestea din pădurea verde se terminase. Am plâns cum nici nu vă închipuiţi. Apoi peste ani am înţeles. Poveştile au final fericit numai în cărţi.