Săptămâna Sfintelor Patimi

Aceasta este Săptămâna Sfintelor Patimi, oare de ce aceste patimi sunt sfinte, nu pot să îmi explic. Pentru mine Săptămâna patimilor a început mai devreme cu o săptămână,de fapt am trăit-o în săptămâna patimilor de la catolici, dacă şi la ei tot aşa s-o numi. Totul a culminat cu Miercurea Mare în care am fost supusă chinurilor trăite cred doar în iad. Am încercat să îmi explic de ceşi pentru ce sunt pusă să sufăr atât de mult, nu am găsit răspunsul. Totuşi toate astea m-au condus spre a căuta semnificaţia acestor suferinţe şi încep să înţeleg uşor totul. M-am întrebat cum poate Dumnezeu să îmi aducă atâta suferinţă, l-am hulit, l-am chemat, dar totul a fost în zadar. Se spune că doar cei iubiţi de Dumnezeu sunt supuşi chinurilor suferinţei. Eu nu am să înţeleg asta niciodată, cum să supui pe cineva la chinuri atunci când îl iubeşti? “De multe ori suntem tentaţi să vedem viaţa noastră şi a celorlalţi în nuanţe de alb şi negru şi, în virtutea inerţiei, avem tendinţa să facem acelaşi lucru cu hotărârile Divinităţii. Pentru noi Dumnezeu nu este neapărat un Părinte iubitor, ci, mai degrabă, o Fiinţă care trebuie să ne ajute atunci când suntem în necaz şi să ne ierte când greşim. Dacă acest lucru se întâmplă, totul este „O.K.!” dacă nu, avem tendinţa să ne supărăm şi să Îl considerăm nedrept”. Exact aşa am procedat şi eu, l-am considerat nedrept şi imun la suferinţa mea dar oare nu sunt oameni care trăiesc nenorociri adevarate, suferinţe de neimaginat? Cine sunt eu să îl judec?
Niciodată, dar niciodată, Dumnezeu nu ne va da o suferinţă mai mare decât cea pe care o putem suporta iar dacă ni se pare că suferinţa noastră este mai mare decât a altora sau mai îndelungată să ne gândim şi la cât de fericiţi am fost. Oare, nu a fost şi bucuria noastră mai mare decât a celorlalţi? În această Săptămână a Patimilor încerc să îmi înţeleg suferinţa, să mă împac cu mine şi cu Dumnezeu, încerc, nu ştiu dacă am să şi reuşesc. Citind rândurile de mai jos tind să cred că totuşi toate aceste suferinţe şi chinuri sunt doar nişte etape peste care ar trebui să trec cu fruntea sus, este adevărat că faptic este foarte greu dar trebuie să încerc. 
„Se spune că după moarte un om virtuos a ajuns în rai şi i-a cerut lui Dumnezeu să îi arate viaţa pe care a trăit-o. Atunci Dumnezeu l-a dus pe o plajă şi i-a arătat două urme de paşi în nisip şi i-a spus: „Aceasta este viaţa ta iar cele două urme de paşi sunt ale Mele şi ale tale”. Omul a observat că, din când în când, în loc de două urme de paşi era doar una singură şi L-a întrebat pe Dumnezeu ce reprezintă acest lucru. Dumnezeu i-a răspuns: „Sunt momentele din viaţa ta în care ai fost în mari încercări!” iar atunci omul revoltat i-a reproşat lui Dumnezeu: „Deci, când am avut cel mai mult nevoie de Tine m-ai lăsat singur!”. Dar Dumnezeu a zâmbit şi i-a spus: „Momentele în care ai suferit sunt marcate cu o singură urma de paşi pentru că atunci te-am luat în braţe”. La acest răspuns omul şi-a plecat ochii ruşinat”.
La fel ca omul din povestea de mai sus îmi plec ruşinată capul fiindcă am avut îndrăzneala de a judeca, de a pune întrebări, când ar trebui să mulţumesc în fiecare zi divinităţii fiindcă sunt sănătoasă şi încă întreagă la mansardă. O Săptămână a Patimilor care m-a îndepărtat dar şi apropiat de singurul nostru refugiu în momentele de cumpănă din viaţa noastră.