Sunetul sufletului ei

Era frig. Parca oceanul alb era fara de sfarsit. Ii inghetase sufletul. Nimic din ceea ce traise pana acum nu se compara cu senzatia asta de inertie. Mintea ii era paralizata de ganduri. Totul era alb si fara de contur, ideile ii fugeau in toate partile. Tremura. De frig, de frica, nici ea nu stia.

Oare cand aveau sa se termine toate astea? Cand se va stinge distanta si dorul asta ce ii mistuia sufletul? Niciodata, isi spuse ea incet in gand.

Stand ghemuita in coltul ei preferat, privea trista fulgii ce cadeau peste pamantul inghetat si el, la fel ca gandurile ei. Ce frumos ar fi fost sa fie copil din nou. Sa uite de grijile actuale, sa iasa la sanius fericita. Ba nu… nu ar mai fi vrut sa fie copil, nici acolo, in copilaria ei nu isi gasea bucatica de fericire. Ar fi vrut sa fie adolescenta. Parca atunci toate iernile erau mai frumoase. Acum e in zadar. Toate cele bune sunt duse de mult timp.

Au ramas langa ea, tristetea, disperarea, gandul ca sentimentele astea nu vor pleca niciodata, ii macina si ultimul strop de viata. Lupta cu ea, cu frigul, cu gandurile, cu toata lumea. Vroia sa iasa din conul de umbra. Insa in jurul ei era doar tacere. Doar undeva, departe, se auzea sunetul trist al viorii. Isi ascutea mai bine auzul, ar fi vrut sa auda vioara cat mai bine. Ii placea acel dulce ritm ce ii incalzea un pic inima. Doar sunetul cald al notelor ii mai putea da curajul sa mearga mai departe. Dar sunetul se stinge, in fiecare zi el se indeparteaza incet din calea ei. Nu mai este capabila sa il auda foarte bine si lucrul asta o ucide. Ar fi vrut sa pastreze cat mai mult senzatia asta de bine, dar din pacate nu avea puterea necesara.

Si era frig, mainile ii inghetara pe tampla. Se chinuia cat mai mult sa stea treaza, dar nici chestia asta nu prea ii reusea. Adormi in coltul ei, muzica se stingea, iar sufletul ingheta precum floarea de gheata din geam. Si ,totusi, vioara canta undeva.