Cutiuţa cuvintelor nerostite

Amintiri dintr-o gară

În drumul spre casă am avut ocazia să prind o barieră. Aşteptând cuminte în maşină, respirând aerul curat şi inhalând cu sete dintr-o ţigară, cu radioul în surdină, îmi ajunge la urechi un acord ce mi-a trezit toate simţurile şi amintirile.
Doi nebuni, într-un tren, mergând spre munte. Trenul se opreşte într-o gară, în difuzoarele din gara respectivă  străbatea o melodie ce avea să ne arunce din tren şi să dansăm cu patimă pe peronul gării.
Astăzi, toate acele amintiri au revenit fulgerător în minte. Linia de tren, melodia ce tocmai începuse la radio, m-au făcut să pun capul pe volan şi să trag frumoasa porţie de plâns. Trenul a trecut, amintirile au rămas, melodia probabil că am s-o mai ascult şi altădată, numai tu ai plecat la fel ca trenul ce tocmai a trecut şuierând. Încerc să dansez… dar cu cine? Gara e pustie.

Picături de suflet

Rătăcesc prin ploaie încercând să dau sens picăturilor ce curg din cer. Şi merg încet de parcă aş vrea ca ploaia să îmi pătrundă în piele, să îmi spele toate păcatele. Nu reuşesc să cuprind picătura în mâna mea, nu pot agăţa stropii, e dificil când nu poţi prinde o bucăţică din cer. Aiurea paşii îmi rătăcesc prin ploaie, iar umerii îmi sunt cocoşaţi de atăta umezeală. Nu pot să îmi îndrept spatele de durere şi gânduri. Prea multe ploi sau strâns în sufletul meu. Îl simt atât de greu încât de-abia îl mai pot căra. Şi merg, şi merg încet, iar amintirile ţin pasul cu mine. Aleea din parc unde pe o ploaie de genul ăsta ne amestecam sentimentele, drumul ce îl făceam pe o vreme ca asta, spre a ne calma gândurile şi durerile, toate astea sunt strânse în paşii mei acum. Pic, pic, şi ploaia nu mai stă. Oare plouă cu adevărat sau sunt doar lacrimile mele ce te caută?

Carnavalul de la Veneţia

Pe parcursul vremii am auzit diverse poveşti despre acest Carnaval. Una mai frumoasă decât alta. Magie, mister, eleganţă, acestea sunt cuvintele care descriu fenomenul veneţian.

În luna Februarie, spectacolul şi magia costumelor vor fi prezente de dimineaţă până seara pe străzile Veneţiei. Din câte ştiu povestea Carnavalului a început undeva prin anul 1268. Încă de atunci veneţienii îşi făceau singuri măştile şi costumele pe care le purtau la paradă şi la petreceri, iar identitatea, sexul şi statutul social nu îşi mai aveau sensul. Fiecare mască are povestea ei. Tocmai de aceea măştile nu vorbesc. De ce? Pur şi simplu, pentru a nu se demasca. Sunt tăcute, pline de mister, fermăcătoare.

Contactul cu lumea Carnavalui, dar şi cu Veneţia în sine, a fost un sentiment de nedescris. “Oraşul iubirii”, căci aşa se mai numeşte Veneţia, îşi merită pe deplin numele. Străzile sunt purtătoare de vechi poveşti de dragoste, de intrigi şi de multă istorie. Gondolele, gondolierii, totul este precum în poveste. Istoria şi magia sunt prezente la tot pasul.

Mici prăvălii pline de măşti de o frumuseţe nedescrisă în cuvinte, baruri pline de oameni veseli, de ospătăriţe ce dansează în timp ce te servesc.  Atmosferă de sărbătoare, gondolieri ce te strigă la tot pasul  ”Ciao, bella“, şi cât de frumos sună aceste cuvinte în gura lor. În două cuvinte, acolo poţi trăi, un vis, o poveste.

Ani de zile am visat la momentul în care voi face parte din lumea aceea. Acum doi ani, am avut ocazia să particip la Carnaval şi pentru câteva zile am avut impresia că sunt în altă lume.

Îmi pare rău că nu voi ajunge şi anul ăsta. Dacă aveţi timp şi stare, puteţi să faceţi un salt de weekend. Nu veţi regreta. Măcar pentru două zile să trăiţi o minunată poveste. Merită.

[Show as slideshow]

[View with PicLens]

12►

Amintiri de iarna

Zapada care a inceput sa se reverse peste noi imi rascoleste ceva amintiri. Erau vremuri frumoase pe o parte, dar si triste pe alta. Frumoase, fiindca eram la inceputul relatiei si parca totul ni se parea ca este mirific. Triste, fiindca el trecea prin clipe grele. Azi totusi as vrea sa va povestesc unul din momentele frumoase traite.
Pe vremea aia, el avea o dacie 1310 imprumutata. Era veche saraca, dar buna pentru a ne satisface anumite probleme. Fiind atat de veche, caldura nu, dezaburire nu, intre ea si un iglu, practic nu era nici-o diferenta.
In schimb, ca tot romanul descurcaret, dotase masina cu un mop, din acela de spalat pe jos. La ce ne folosea mopul? Pai, eu neavand ce face in dreapta soferului, dezabuream cu mopul geamul din spate al daciei. Era o intreaga comedie, lumea se uita la noi ca la urs, iar noi radeam ca disperatii. Erau vremuri grele, insa eram doi. Si ningea, si nimic nu ne statea in cale. Nici mopul, nici iarna, nici problemele grele ce se abatuse pe umerii lui.
Eram noi doi, o dacie, un mop si iarna ce se asternea peste noi.

O amintire de neuitat

La mulţi ani… cineva ştie de ce.