Au trecut atâţia ani de când obişnuiam să sar coarda sau poate să alerg cu băieţii la fotbal. Timpul s-a scurs atât de repede şi parcă atunci nu simţeam dorinţa de acum, să fiu copil. Atunci, toţi ne doream să fim mari. Să muncim, să avem banii noştri, să nu ne mai ţină cont nimeni de nimic. Dorinţa s-a împlinit. Am ajuns cu toţi mari, pe picioarele noastre, nimeni nu ne mai ţine cont de nimic, dar ce folos? Cu anii copilăriei nu te mai întâlneşti niciodată.
Mă uit cu drag la copiii de azi, la tinerii din jurul meu. Toţi sunt mult mai maturi decât vârsta lor. Nimeni parcă nu mai are chip de copil. Oare de ce vrem atât de mult să fim mari atunci când suntem mici şi de ce dorim să fim mici atunci când suntem mari?
Noi cel puţin am avut o copilărie frumoasă. Am ştiut să ne trăim copilăria. Jocurile noastre erau: coarda, 7 pietre (sau 9) nu mai ştiu precis, făceam colecţii de lame de gumă de mestecat, ne jucam baba-oarba. Mergeam la furat de cireşe, ne aşezam la poveşti cu zâne şi feţi frumoşi. Iar, iarna, era o nebunie. Sănii, derdeluş, bătăi cu zăpadă. Liniştea străzii era compromisă până noaptea târziu. Era o nebunie, dar era frumos.
Acum??? Păi de trei zile a nins întruna, pe drum însă nu-i nici-un copil. Nu am văzut o sanie. Nu am auzit un chiot şi să nu credeţi că nu mai sunt copii. Strada este plină, îi văd când trec la şcoală. Chipuri amărâte, feţe triste. De ce? Probabil fiindcă sunt nevoiţi să meargă la şcoală. Păi noi ţopăiam când venea vorba să mergem la şcoală. Eram aşa fericiţi. Numai gândul că ne întâlnim cu toţii, că în pauze ne vom juca cu zăpadă, şi ne era de ajuns.
Oare de ce copiii de azi sunt aşa trişti? De ce toţi mai mulţi copii apelează la spânzurătoare fiindcă i-a certat tăticul? De ce bagă cuţitul în mamă, fiindcă a avut curajul să nu le mai plătească internetul? Puii mei, păi numai eu ştiu câtă altoială luam de la tata, dacă îndrăzneam să vin fără nota aia de 10. Şi uite, că am crescut mare, că nu mi-am pus ştreangul de gât, fiindcă nu m-au lăsat să ies afară la joacă. Asta era pedeapsa care mă durea cel mai tare. Că nu pot ieşi la joacă. Şi atunci mă puneam cu burta pe carte, îmi îndreptam greşelile şi uite aşa eram iar în mijlocul copiilor. Însă pe voi cei de acum, nu vă mai intreresează joaca. Voi nu vreţi decât să staţi în casă, pe internet, să jucaţi jocuri cretine care vă întunecă minţile. Ce caută o fată. un băiat de 14 ani pe site-uri gen sentimente, neogen? Habar nu am. Ba da, cred că ştiu. În lipsa prietenilor reali, stau agăţaţi pe site-uri poate cine ştie, îşi găsesc anumiţi prieteni virtuali.
Nu aş vrea să fiu în pielea lor. Nu mi-aş dori nici-o clipă. Îmi place copilăria mea, îmi aduc cu drag aminte de ea. Chiar dacă nu am avut noi de toate, chiar dacă mama nu îmi cumpăra adidasi Nike, chiar dacă tata mă mai prindea şi mă altoia frumuşel pentru năzbâtiile făcute, mie tot îmi lipseşte copilăria.
Ce am vrut eu să spun prin aceste rânduri? Trăiţi clipele atât de minunate pe care le aveţi, trăiţi copilăria. Ieşiţi din lumea virtuală, afară este o lume reală. Zâmbiţi, jucaţi-vă, fiţi prieteni, veţi avea timp să fiţi mari. O să fie timp pentru toate în viaţa asta. Nu săriţi peste etapele vieţii, vor fi clipe când o să regretaţi săritura.