Cât de mult ne preţuim viaţa? Niciodată nu o să ne dăm seama de lucrul ăsta. Oricine cred că a avut momente în viaţă când practic şi-a băgat picioarele în ceea ce se întâmplă cu ea sau nu. Voit sau nevoit, ignorăm multe momente ce trec practic pe lângă noi, fără să ne dăm seama că de fapt erau momente unice. Există şi momente când începi să preţuieşti viaţa aşa cum nu ai făcut-o niciodată.
Oare ce simte persoana care află că suferă de o boală incurabilă? Ce este în sufletul ei? De unde începe şi unde termină? Am cunoscut o persoană obişnuită, la fel ca noi toţi, care într-o zi s-a trezit că nu mai este ca noi. Primise verdictul: tumoare cerebrală. Ce a fost în sufletul ei nimeni nu ştie. De aici şi până la panică nu a mai fost mult drum.
Pot spune că şi eu am trecut printr-un moment din acesta când pur şi simplu am crezut că îmi fuge pământul de sub picioare. Aveam în cap o grămadă de lucruri pe care le-aş mai fi avut de făcut. Ideile îmi fugeau în toate părţile. Atâtea chestii pe care nu le trăisem încă şi totusi aş fi vrut să le trăiesc. E groaznic. După ceva vreme, mi-am spus că nu este cazul să intru în panică. Read more »
Vise
Sunt fericită. Am visat. De şapte ani mă chinui să visez ceva ce am pierdut. Toată lumea din jurul meu mă întâmpina câteodată cu ştirea:
- l-am visat.
Iar eu mereu mă întristam. Cum de eu nu puteam să îl visez? Înseamnă că era prea supărat pe mine de nu venea nici măcar pentru o secundă în visul meu. Dar azi l-am visat, pe cel ce mi-a fost tată. Chiar am şi stat de vorbă, bine, nu ne-am spus foarte multe. Visul nu a fost prea frumos, dar important este că l-am visat. Îmi era aşa de dor să îi mai spun câteva vorbe. Dar n-am avut timp. Acum poate gheaţa a fost spartă şi sper din toată inima să mai vină în visul meu. Aştept să mă ia în braţe şi să îi pot plânge uşor la piept, să îi şoptesc că îmi este dor de el şi că tare ne lipseşte.
Răsărit de soare la urgenţă
Ne începem dimineţile strângând cafeau aburindă între degete. Nu m-am gândit niciodată că aş putea să îmi încep dimineaţa altfel. Astăzi am avut parte de o altă dimineaţă, cu miros de spital. Totul era atât de gri, de haotic. Atâţia oameni pe holuri, la o oră când oraşul de-abia dă semne de trezire. Oare suntem un popor de oameni bolnavi sau chiar ne place să stăm pe holuri la camera de gardă.
Obişnuiesc să mă uit la documentarele de pe Animal Planet. Urgenţe medicale pentru animale. Astăzi mi-am adus aminte de ele. Doctorii de acolo, doctori veterinari şi doctorii de aici, doctori umani. Primii plini de pasiune, de dăruinţă. Cei din urmă, ai noştrii, plini de plictiseală, ură faţă de semenii lor. Oare atunci când depui jurământul ăla, la doctorii noştrii acel jurământ are alt context?
Nimeni să îţi sară în ajutor, nimeni să îţi adreseze o vorbă bună, aveai impresia că erai doar un alt caz, o altă pierdere de timp pentru ei. Nici-o mână întinsă, nici-o voce blândă. Ţipetele de pe hol se asociau cu ţipetele doctorilor. Şi atunci te gândeşti, dacă nu poţi trăi în pace, nici măcar să mori liniştit nu poţi?
Soarele ce îşi făcea apariţia încerca să încălzească oarecum atmosfera. Însă nu cred că cineva de acolo se gândea la asta. Camera de gardă mi s-a părut a fi un fel de cameră de tortură, cu instrumente de chin şi călăi ce îţi aşteptau parcă ultima suflare. Nu aş mai vrea să mai văd vreodată răsăritul de soare pe gemuleţul camerei de gardă.
<
