V-am spus vreodată cât de căcat e viaţa asta? E, dacă nu am spus, acum o spun. Ne zbatem toată viaţa pentru un mare căcat pe care îl porţi frumos cu tine în pământ. Asta-i viaţa… alergăm după nimic, găsim nimic şi ne ducem în nimic. Înotăm în căcat şi sfârşim cu mult pământ deasupra. Atât am vrut să spun. Nimic interesant… doar o concluzie.

Am concluzionat:
- iubiţii nu mai sunt iubiţi;
- prietenii nu mai sunt prieteni;
- parinţii nu mai sunt ce au fost;
- 1 Martie nu mai are nici-un farmec;
- toţi ne grăbim, spre ce… nu ştiu;
- nu mai avem timp şi chef să privim în jur;
- totul este o mare vânătoare… eu îl vânez pe el, el vâneză pe alta, altul mă vînează pe mine, alta îl vânează pe altul, ea vrea bunul lui, el o vrea doar pe ea, altul o vrea tot pe ea, ea nu mai vrea pe nimeni… vânatul nu ştiu dacă mai are timp să se lase vânat.
 - facem tot din obligaţie şi din plictiseală;
 - nu mai suntem aşa cum eram… de ce?
 Eu nu am răspunsuri… dar îmi lipsesc vremurile când totul era altfel… mai limpede, mai frumos, mai calm… când chiar simţeam în nări mirosul de primăvara şi frezii.
P.S: sunt înebunită după frezii…