Toate poveştile încep cu “a fost odată ca niciodată”, aşa ar fi trebuit să intitulez şi eu acest post, dar m-am gândit că titlul de mai sus are mai multă legătură cu copilăria mea. Da, despre copilăria mea aş vrea să scriu în seara asta.
Amintirile copilăriei mele sunt adânc întipărite în memoria mea, fiindcă în ciuda vremurilor triste trăite în epoca de aur, a fost totuşi o copilărie reuşită. Am avut parte de momente triste, dar şi de o grămadă de momente fericite. Părinţii mei au sperat că mă voi naşte băiat, dar bineînţeles că le-am făcut în ciudă şi am aterizat în lumea asta în straie de fată, cu toate dotările adecvate acestei specii. Tatăl meu, foarte dezamăgit, s-a consolat şi m-a tratat toată viaţa lui ca pe un băiat, astfel că în loc să mă strige şi pe mine pe numele din dotare, tăticul meu iubit mă apela cu numele de Mircea. Să nu vă mai descriu că toate pozele mele din perioada copilăriei sunt extrem de edificatoare în acest sens, pe scurt: mereu mă întrebam de ce în toate pozele din perioada 1-5 ani eram posesoarea unei frumoase tunsori numărul zero. Aş vrea să trec peste aceste mici detalii şi să înaintez la perioada genunchilor juliţi, capului spart şi a bătăilor între “băieţi”. Vă închipuiţi că dacă mă chema Mircea, nu aş fi putut să am prietene fetiţe cu codiţe, sau să îmi pierd eu timpul cu păpuşile şi alte chestii de acest gen. Eu aveam prieteni doar băieţi, unde era rost de fotbal eram şi eu, unde trebuia să ne căţărăm, mă căţăram şi eu. Eram un băiat veritabil şi tare se mândrea tata cu mine. Mai târziu pe la 9-10 ani eram demnă de încrederea părinţilor mei şi uite aşa mi-am câştigat dreptul de a-mi petrece vacanţele departe undeva prin Moldova, la rudele din dotare. Cele mai frumoase momente din viaţa mea acolo le-am petrecut. Primul meu contact cu acel tărâm a fost după amintirea mea umilă, undeva pe la vârsta de 5 ani. Când am coborât din tren, parcă aterizasem în lumea poveştilor. Mirosul, contactul cu acele meleaguri îmi vor rămâne toată viaţa în memorie; aş vrea să mai ajung pe acolo, dar cine ştie când şi cum…
Să revenim, deci coboară Mircea din tren, iese din gară şi stupoare! În faţa lui se întindea o mare verde… mai tîrziu am aflat că acel loc se numeşte izlaz, adică un fel de restaurant al animalelor ierbivore. Doamne, ce fericire pe capul meu, peste tot în iarbă erau “măline”, ce fericită eram! Ajunsesem în rai şi eu nu ştiam. Ştiţi bine că pe acele vremuri nu prea se găseau multe lucruri, printre aceste lucruri care erau destul de scumpe la vedere fiind măslinele.
Îl întreb pe tata:
- Tati, atea sunt măline?
- Da, tată… măsline sunt… numai că aici nu cresc în copaci cum ar trebui ele să crească, aici le găseşti pe jos prin iarbă.
În mintea mea: Maaamă, ce fericiţi sunt oamenii care trăiesc aici, au măsline la discreţie… Şi hop mă aplec să iau una, două măsline de jos. Tata cu zâmbetul larg pe faţă, mă lasă să fac acest gest necugetat şi înainte de a le arunca în cavitatea bucală, mă opreşte şi îmi spune:
- Tăticule, aceste măsline nu-s de mâncare, sunt doar caca de oaie… şi izbucneşte în râs.
Dezamăgită complet şi cu lacrimile şiroind îi spun pe limba mea: Read more »
Au trecut atâţia ani de când obişnuiam să sar coarda sau poate să alerg cu băieţii la fotbal. Timpul s-a scurs atât de repede şi parcă atunci nu simţeam dorinţa de acum, să fiu copil. Atunci, toţi ne doream să fim mari. Să muncim, să avem banii noştri, să nu ne mai ţină cont nimeni de nimic. Dorinţa s-a împlinit. Am ajuns cu toţi mari, pe picioarele noastre, nimeni nu ne mai ţine cont de nimic, dar ce folos? Cu anii copilăriei nu te mai întâlneşti niciodată.
<
