My obsession

Timpul trece, gândurile rămân

În ultima vreme am avut impresia că timpul îmi fuge de sub picioare. Nu mai am timp de nimic. Ciudat, dar chiar aşa este. Dimineaţa mă scol cu gândul că astăzi voi reuşi să le fac pe toate. De unde? Nici măcar jumătate din ce îmi propun dimineaţa, nu este terminat seara. Se scurge şi se scurge, mare parte, în zadar. Nu ştiu cum o fi pe la alţii, dar la mine timpul este transformat rapid în câteva secunde. Acum este ziuă, acum este noapte. Nu mai pot să îmi dau seama dacă astăzi a fost o zi sau o secundă.

Se pare că atunci când te loveşti de anumite probleme, începi să crezi că timpul nu îţi mai ajunge. Aş vrea să fac atâtea lucruri. De fapt, aş avea nevoie să fac o grămadă de lucruri. Îmi doresc din tot sufleţelul meu să ajung peste tot în lumea asta. Visez de foarte mult timp, o căsuţă, undeva pe malul mării. În căsuţa aia, mă aşteaptă el. Acolo în cuibuşorul ăla sunt şi cei doi copii ai noştri. Cu toate că visul se repetă la anumite intervale, eu tot simt că nu mai am timp să îl visez încă odată şi încă odată. Îmi este extrem de frică că nu am să îl visez până la capăt.

Din cauza timpului ăsta, am ajuns să înghesuiesc planuri într-o zi cât pentru o lună. Ştiu. Mulţi mi-au atras atenţia că trebuie să iau totul într-o ordine. Că trebuie să planific totul. Însă mie nu îmi place să planific. Eu vreau să fac şi atât. Culmea! Mai am atâtea lucruri de făcut. Oare voia avea timp pentru toate sau voi fi oprită la mijlocul drumului?

Mă va lăsa timpul să termin misiunea mea pe acest pământ sau va spune stop atunci când o să vrea secunda lui? Multe întrebări la ceas de noapte, dar timpul trece şi eu cred că nu trece în favoarea mea.

Cutiuţa cuvintelor nerostite

Definiţia pasului absent

Azi, îmi permit să fiu tristă. Azi, îmi permit să îmi fie dor. Azi, îmi permit să-ţi simt lipsa. Azi, mai mult ca oricând îmi permit să îmi doresc îmbrăţişarea ta. Azi, am nevoie de tine. Azi, simt lipsa pasului absent. Nu mă lua în seama, azi, am febră. Îmi permit orice.

Octavian Paler

Umbre si suflete

Ce suntem? Umbre… miscatoare. Ne clatinam la prima adiere de vant. Ambalajul care da forma umbrei nu prea este important. El ramane si putrezeste. Insa, sufletul? El este atu-l din ambalajele noaste. Ca poate exista suflete negre exact ca umbra ambalajului, asta nu contest. Ca exista suflete mai reci ca ambalajul, nici aici nu ma pronunt. Dar ce ne facem cu sufletele care sunt pline de caldura? Cu ele ce facem? Sufletele astea pot incalzi si umbra unei statui, pot face ca apa sa fiarba. Si, totusi, de ce nu le protejam? Cum putem sa facem sa nu mai aruncam la gunoi sufletele calde? Nu stiu… insa, ma intreb. Unde ajung sufletele reci si unde ajung sufletele calde? Eu cred ca cele reci ajung in rai, iar cele calde in iad. De ce? Pentru ca in iad e nevoie de caldura, domnule. De-aia.

Suflet de gheaţă

Ciudată senzaţie trăiesc. Se pare că totul este îngheţat în mine. Sufletul nu mai vrea să reacţioneze. Inert şi fără de viaţă. Gândurile şi visele nici ele nu mai vor să se trezească. Totul este asemenea unui gheţar. Plutind pe apă fără sens. Şi totul se scurge pe lângă mine. Ani, vise, plăceri, iubiri, toate fug din calea mea. Mâinile nu vor să se mişte să atingă soarele. Unde sunt zilele în care totul era frumos? Unde îmi sunt visele? Mă oglindesc în apa tulbure. Cine sunt? De ce exist? Ce vreau? Unde mă duc? Atâtea întrebări fără sens. Atâtea obstacole îmi stau în cale şi totuşi toate astea nu reuşesc să mă dărâme. E frig în acest înveliş de gheaţă. Încerc să prind o rază de soare, dar nici ea nu îşi apleacă ochii peste mine. Poate sunt sortită să trăiesc în frigul ăsta ce îmi îngheaţă sufletul. Şi cum aş trăi oare în învelişul ăsta cristalin? Îmi vreau sufletul şi zâmbetul înapoi. Vreau căldura să mă cuprindă din nou. Nu vreau să fiu de gheaţă. Am nevoie de căldură. Sufletul de gheaţă vrea să se topească. Dar cum?