Vise şi Răsărit de soare la urgenţă

Vise

Sunt fericită. Am visat. De şapte ani mă chinui să visez ceva ce am pierdut. Toată lumea din jurul meu mă întâmpina câteodată cu ştirea:
- l-am visat.

Iar eu mereu mă întristam. Cum de eu nu puteam să îl visez? Înseamnă că era prea supărat pe mine de nu venea nici măcar pentru o secundă în visul meu. Dar azi l-am visat, pe cel ce mi-a fost tată. Chiar am şi stat de vorbă, bine, nu ne-am spus foarte multe. Visul nu a fost prea frumos, dar important este că l-am visat. Îmi era aşa de dor să îi mai spun câteva vorbe. Dar n-am avut timp. Acum poate gheaţa a fost spartă şi sper din toată inima să mai vină în visul meu. Aştept să mă ia în braţe şi să îi pot plânge uşor la piept, să îi şoptesc că îmi este dor de el şi că tare ne lipseşte.

Răsărit de soare la urgenţă

Ne începem dimineţile strângând cafeau aburindă între degete. Nu m-am gândit niciodată că aş putea să îmi încep dimineaţa altfel. Astăzi am avut parte de o altă dimineaţă, cu miros de spital. Totul era atât de gri, de haotic. Atâţia oameni pe holuri, la o oră când oraşul de-abia dă semne de trezire. Oare suntem un popor de oameni bolnavi sau chiar ne place să stăm pe holuri la camera de gardă.
Obişnuiesc să mă uit la documentarele de pe Animal Planet. Urgenţe medicale pentru animale. Astăzi mi-am adus aminte de ele. Doctorii de acolo, doctori veterinari şi doctorii de aici, doctori umani. Primii plini de pasiune, de dăruinţă. Cei din urmă, ai noştrii, plini de plictiseală, ură faţă de semenii lor. Oare atunci când depui jurământul ăla, la doctorii noştrii acel jurământ are alt context?

Nimeni să îţi sară în ajutor, nimeni să îţi adreseze o vorbă bună, aveai impresia că erai doar un alt caz, o altă pierdere de timp pentru ei. Nici-o mână întinsă, nici-o voce blândă. Ţipetele de pe hol se asociau cu ţipetele doctorilor. Şi atunci te gândeşti, dacă nu poţi trăi în pace, nici măcar să mori liniştit nu poţi?

Soarele ce îşi făcea apariţia încerca să încălzească oarecum atmosfera. Însă nu cred că cineva de acolo se gândea la asta. Camera de gardă mi s-a părut a fi un fel de cameră de tortură, cu instrumente de chin şi călăi ce îţi aşteptau parcă ultima suflare. Nu aş mai vrea să mai văd vreodată răsăritul de soare pe gemuleţul camerei de gardă.

Pe tema celor 2%

De 2 ani amărâtul ală de 2% din salariul meu a fost donat celor de la Smurd. Anul acesta am ales Spitalul Budimex (M.S. CURIE). Aşa am considerat eu că este mai bine. De Salvare avem nevoie cu toţii, de Spitalul MSC au nevoie cei mici. Astăzi printr-o împrejurare neprevăzută cineva foarte apropiat mie a apelat la serviciul celor două instituţii. Read more »