De ceva vreme mă codesc, mă foiesc, mă rotesc pe lângă o mare ispită. Ultima bucată din arsenalul adus. Eu nu am prea des pofte, dar şi când îmi vin, nimic nu îmi stă în cale. Acum trec printr-un astfel de moment. Probabil oboseala, nervii acumulaţi de peste zi, îşi cer tributul. Cum să rezolv totuşi problema? Să o deschid sau să nu o deschid? Aceasta-i întrebarea.
- că voi răci din nou?
- că voi trece iar prin alt necaz (ochiul nu minte niciodată)?
- că după atâţia ani dedicaţi cuiva, voi deveni doar o amintire şi nici măcar aia?
- că internetul a reuşit să despartă ce nu a despărţit nici necazurile, nici atâtea ploi care au fost peste noi?
- că noi vom deveni doi străini?
Eu, n-aş fi crezut toate astea nici dacă cineva mă pica cu ceară.
De ce suntem atraşi întotdeauna de imposibil?
Câte minusuri o să mai punctez anul ăsta? Încă nu s-a sfârşit, deci mai am de adunat… minusuri.
Ce planuri să-ţi mai faci atunci când nu mai ai nici-un plan?
Inainte sa cautati pe google, stia cineva ce inseamna paraskevidekatriafobie? Eu nu…