Mereu a fugit de suferinţă. Mai întotdeuna se ascundea în cele mai negândite colţuri ale gândurilor ei, numai şi numai să nu o găsească suferinţa. Niciodată nu a avut noroc ca afurisita de suferinţă să nu o găsească. Uşor, uşor au devenit cele mai bune prietene. Ea o aştepta oricând, suferinţa venea nestingherită fără să se lase mult aşteptată. Devenise o prietenie strâns legată.
Dormeau împreună, cântau împreuna, ieşeau împreună, totul se făcea la comun. Erau nedespărţite. Într-o bună zi, a deschis ochii şi a realizat că este timpul să rupă prietenia cu suferinţa. Oare de ce o primise în sufletul şi casa ei? Read more »
vara, vacanţa, iubirea, momentele frumoase. Au rămas doar frunzele culcate liniştite pe trotuar şi eu.
Am auzit adesea: ”eşti un copil”.
Răspunsul mi-a venit instantaneu: “şi ce dacă”. De când cineva te poate blama pentru asta?
Să încerc să elimin copilul din mine? Copilul care încă mai crede în poveşti. Să îl elimin? De ce? Au fost atâţia oameni care i-au murdărit sufletul, i-au dărâmat toate visele. De ce trebuie să îl ucid şi eu? Oare e prins în capcana corpului meu şi nu poate evada? Nici eu nu ştiu.
Există oameni care se maturizează din fragedă pruncie, însă eu simt că nu voi putea face chestia asta niciodată. Probabil din cauza asta mă simt mai altfel decât toţi ceilalţi. Nu spun că sunt buricul pământului, dar nici nu fac parte din tipar. Nu vreau să fac parte din tiparul clădit de nu ştiu cine. Eu vreau să fiu eu. Vreau să fiu copil atât cât voi putea. E o greşeală? Nu cred.
Nu vreau să ajung o femeie care uită să mai zâmbească fiindcă de ” este o femeie serioasă”, nu vreau să mă dau “înţeleapta satului”, când ştiu prea bine că mai am încă multe de învăţat pe lumea asta. Nu vreau nimic din toate astea, vreau decât să pot păstra copilul cât mai mult în sufletul meu. Atâta vreau. Dacă unora nu le place chestia asta, nu au decât să meargă mai departe. Eu nu mă dau după tipare, reguli şi alte tâmpeni inventate de unul foarte plictisit de viaţă.
Voi ţine copilul din sufletul meu, atât cât îmi doresc, nu trebuie să îl alung fiindcă aşa îşi doresc alţii.
Ce poate fi mai frumos în viaţa asta decât să visezi? Nimic nu se compară cu starea aia de bine, când stai cu ochii deschişi, cu privirea pierdută, visând la tot ce îşi doreşte sufleţelul tău. Multe vise mi-au trecut prin faţa ochilor. Multe s-au şi materializat, însă mereu am avut predilecţia să visez către sau la ceva ce nu se poate îndeplini niciodată.
Se spune că dacă nu crezi în visul tău acesta nu se va îndeplini. Cât de tare să crezi? Câte sacrificii să faci, doar trăind cu speranţa că într-o zi acest vis va deveni realitate?
Visul meu s-a frânt de foarte mult timp, acum în momentele de visare nu îmi mai doresc nimic, oare asta se cheamă că şi speranţa a murit? Că totul se sfârşeşte aici?
Se pare ca unii dintre voi mi-ati observat lipsa. Am cochetat foarte mult cu ideea de a parasi acest spatiu. Nu am idee pe cine a mai interesat ce am scris pe aici si nici nu imi fac probleme din cauza asta. De cand am primit in dar acest domeniu am incercat sa scriu in general doar pentru mine. Mi-am descarcat frustarile, gandurile, intrebarile si usor, usor am interactionat si cu alti oameni. Asa am realizat ca exista si prieteni virtuali, dar si mari dusmani. Am incercat sa nu jignesc pe nimeni, sa nu deranjez pe nimeni, se pare ca nu prea mi-a iesit chestia asta si uite asa am aflat ca am deranjat anumite persoane. Nu stiu cu ce, nu stiu de ce, dar asa au simtit ei. Cineva imi spunea odata ca : ce nu merita a fi pastrat, merita a fi pierdut. Drept urmare, cred ca meritau sa iasa din viata mea. Cam asta a fost bilantul bloguletului pe anul trecut. In final, m-am ales cu doi, trei prieteni, care au stiut sa imi fie aproape, sa ma scoata din anumite stari si sa nu imi impuna sa gandesc ca ei. Le multumesc pe aceasta cale si sper ca in continuare, ei, sa faca parte din viata mea.
Nu stiu ce o sa imi aduca acest an nou, nu stiu ce curs o sa aibe viata mea, insa sper sa pot ramane lucida pentru a avea puterea de a trece peste toate. Vacanta si lipsa din spatiul virtual mi-au adus multe clipe frumoase, liniste si dorinta cat mai arzatoare de a trai.
Sper din tot sufletul sa aveti un an asa cum vi-l doriti. Mie imi doresc sa pot trece peste toate cu capul sus, sa fiu in stare sa aleg ce este mai bine pentru mine. Probabil ca voi mai butona pe aici, din cand in cand, deocamdata incerc sa remediez ceea ce n-am putut remedia pana acum.
Numai bine voua.
Se spune că suferinţa ne este dată pentru a aprecia cu adevărat clipele de fericire ce vin după ea. Mă întreb eu oare: dacă după fiecare suferinţă urmează clipe de fericire, de ce trebuie să mai suferim? Nu putem să ne bucurăm din prima şi gata?
La ce ne foloseşte suferinţa? Poate prin suferinţă ne spălăm sufletele de păcat, ne golim inima şi pieptul de pietrele ce atârnă greu peste ele. Inima mea cred că ar fi mai mare şi mai vie dacă n-ar purta atâta suferinţă. Cred că şi chipul mi-ar fi altul. De aş putea le-aş curăţa de toată suferinţa.
Am văzut totuşi şi oameni care au purtat suferinţa cu ei din clipa în care s-au născut şi până la moarte. Unde era fericirea de după suferinţă?
Suferim oftând, suferim cu dinţii strânşi, suferim fără să vrem, suferim din plăcere, suferim urlând, râzând şi oare toate acestea la un loc ne ajută la ceva? Ne vom trezi în rai? Vom avea covorul roşu la picioare? Nu. Ne măcinăm sufletul şi viaţa aiurea. Nu urmează fericire după suferinţă, ci doar iluzia că suferinţa s-a încheiat. Rămăşiţe din ea rămân ascunse bine în noi şi vor ieşi la iveală atunci când lumea ne este mai dragă.
Nu cred că suferinţa ne ajută să ne cunoştem mai bine. Nu ştiu dacă toţi suferim la fel. Unii se ridică şi o iau de la capăt, alţii se adâncesc în suferinţă şi acolo rămân. Tot ce le-ai spune, câte sfaturi le-ai da, până nu îşi înţeleg suferinţa nimic nu îi va scoate din starea asta. Capacitatea de a ieşi din ea stă în puterile fiecăruia.
Cum bine spunea Martha Bibescu: ” suferinţa este un loc geografic în care ne regăsim cu toţii”.
<
