De ieri de dimineaţă, de când s-a întâmplat evenimentul nefericit cu Mădălina Manole, aud în jurul meu numai păreri pro şi contra. Pe mulţi i-am auzit huiduind, înjurând, pe alţii i-am auzit plângând, alţii au tăcut pur şi simplu. Eu am fost cam fără cuvinte. Nu am avut eu o mare simpatie pentru ea, însă pot spune că am rămas fără glas. Se pare că nici banii, nici celebritatea, nu îţi pot aduce fericirea.
Am încercat din răsputeri să îi fac pe cei din jur să înţeleagă că nu este bine să judecăm, nu putem să ne spunem părerea şi să aruncăm cu piatra. Nimeni nu ştie ce se întâmplă în sufletul acestor oameni. Vă spun chestia asta, fiindcă şi eu am fost mult mai aproape de sinucidere decât vă închipuiţi. Culmea. Mădălina era în aceeaşi zodie ca mine, zodia Racului. O zodie bună ar spune majoritatea, însă sensibilitatea acestor oameni este greu de găsit la celelalte zodii. Racii, în general, au nevoie de multă atenţie, sunt răniţi atunci când rămân singuri, îşi construiesc o grămadă de gânduri, îşi fac milioane de griji, pentru nimicuri uneori. Apoi, ei pot fi răniţi atât de uşor, printr-o vorbă, un gest  şi se închid în ei suferind în tăcere.

Dar nu despre zodia asta nenorocită vroiam să vă vorbesc. Eu sunt doar furioasă, pe viaţă, pe tot. Nu vreau să mai aud oameni în jurul meu, condamnând şi huiduind. Nimeni nu o să cunoască cu adevărat drama omului care fuge din faţa greutăţiilor vieţii. Nimeni. Este atât de uşor să blamezi, atât de uşor să respingi, însă atât de greu este să înţelegi, să întinzi umărul atunci când este nevoie de tine. Rar mai întâlneşti un om care să aibe timp pentru problemele tale, rar mai găseşti un prieten adevărat, fiindcă să fim serioşi, nimeni nu mai are timp pentru nimeni. Păcat. Viaţa este atât de scurtă şi noi în loc să fim acolo pentru aproapele nostru, noi etichetăm, lovim, urâm şi ne exprimăm opinia asupra unor oameni pe care nici măcar nu-i cunoaştem.

Concluzie: nu judeca, nu eşti tu în măsură să judeci faptele altuia.

“A muri înseamnă a te muta într-o stea” – Paler.

“Nu exista decât o problema filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu, a fi trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Deci problema care se analizează nu mai este – care este sensul vieţii,  ci – are viaţa vreun sens? “. – Albert Camus.

Există om care nu se teme de moarte? Să-ţi fie frică sau să nu îţi fie frică? Aceasta-i enigma mea.

Sunt doar eu defecta sau mi se pare ca nici bine n-am iesit de sub nameti si deja am inceput sa ne topim? Incerc sa imi deschid toate branhiile, sa imi gasesc modalitati de a inspira putin aer si degeaba. Ma topesc incet dar sigur. Voi cum suportati caldura asta infernala?

Atunci când liniştea se aşterne, ce îţi mai rămâne de făcut? Să o asculţi sau să divorţezi de ea?

Atunci când eşti trist şi parcă toate corăbiile ţi-au plecat de acasă, simţi nevoia să ai o mână pe umărul tău. Există tot felul de forme ale afecţunii. Ai un câine,  îl hrăneşti, îi faci viaţa mai frumoasă, însă şi el la rândul lui atunci când eşti trist, simte şi vine frumos lângă tine şi îţi linge mâna. Ai un motan. Când simte că lacrimile au început uşor să se prelingă pe obraz, vine lângă tine şi toarce uşor. Fiecare îşi exprimă afecţiunea aşa cum poate. De ce fac ei acest lucru? Simplu. Îţi simt sufletul în nesiguranţă, îţi simt starea şi încearcă să o aline aşa cum pot ei. Tocmai de aceea pot fi numiţi adevăraţi prieteni.

Însă omul care nu este în stare de aşa ceva, cum se poate numi? Ştiind că eşti la greu, că ai nevoie de o mână, iar el nu este în stare să-ţi ofere nimic. Cum îi poţi spune omului ăla? Că eu nu găsesc cuvântul potrivit.

De ce suntem atraşi întotdeauna de imposibil?