Încerc să mă ascund, dar nu-mi găsesc locul. De câţiva ani încoace trăiesc cu parfumul morţii în nas. Cunoaşteţi mirosul ăla înţepător de formol?
Prima oară când am făcut cunoştiinţă cu parfumul ăsta, eram mult prea mică, nu aveam idee că de fapt acest miros este asociat cu moartea.
Apoi, peste mulţi ani, mirosul a intrat şi în casa mea. Nu mi-am dat seama de el până nu a plecat. Încet, încet, a început să facă parte din viaţa mea.
Anul ăsta se pare că s-a lipit de noi şi nu mai vrea să plece. În douăsprezece luni am mirosit de 6 ori parfumul ăsta oribil. Moartea nu mai vrea sa plece de lângă mine. Fug, mă ascund, nu mai vreau să răspund la telefon în noapte, de frica ei.
Unii spun “că numai cine nu ştie să trăiască îi este frică de moarte”. Oare chiar aşa să fie? Oare viaţa este similară cu moartea? Ziua este similară cu noaptea? Se aud voci care susţin chestia asta. Ziua, în viziunea lor, poate fi asociată cu viaţa, iar noaptea cu moartea. În fiecare noapte când mergi la culcare, de fapt, mergi să îmbrăţişezi moartea, să te obişnuieşti cu somnul profund pentru ca în ziua următoare să fii din nou plin de energie şi de viaţă. Tot aşa se întâmplă şi când mori. Mergi să îţi odihneşti pentru totdeauna ambalajul că apoi să te renaşti sub alt chip şi în altă viaţă. Se mai spune că cei care nu dorm noaptea, sunt cei care au o frică fantastică de moarte. Tocmai de aceea în ziua ce vine după o noapte de nesomn ei sunt obosiţi şi fără energie. Aceste persoane care nu “mor” în fiecare noapte sunt nenorocoase. Acum în sfârşit îmi explic de ce nu pot dormi eu noaptea şi de ce sunt eu nenorocoasă.
Nu cred o iotă din toate astea. Mie îmi este pur şi simplu frică. Îmi este frică că “dincolo” nu ne aşteaptă o altă viaţă. Dincolo nu este nimic. Acolo este sfârşitul şi gata. Poate cineva să mă contrazică? Nu cred.
Povestea ei? O fată simplă, dar cu mult bun simţ. Un copil angelic, o domnişoară de pus la rană. Un suflet cum rar mai întâlneşti în zilele noastre. Cu trei ani în urmă, la nici 23 de ani, întâlneşte iubirea. Un om ce a putut atât sufleteşte cât şi material să îi aducă cam tot ce şi-ar dori oricare dintre noi. Bogăţie. Multă bogăţie. Ea? Nu s-a schimbat. A rămas aceeaşi fată simplă şi cu inima largă pentru toţi. Cu un an în urmă a rămas însărcinată. După prima lună de sarcină află că are doi noduli la colon. Multe de pus în balanţă. Decizia finală fusese luată. A hotărât să facă copilul. Tratamentul pentru cei noduli putea să mai aştepte. A născut un băieţel frumos ca un înger. Din păcate nu a putut să se bucure de el. Trebuia să înceapă cât mai repede tratamentul cu citostatice. Nodulii se transformaseră în cancer. Toţi banii din lume şi recunosc că aveau bani să cumpere şi-o viaţă, nu au învins această boală nenorocită. La nici 26 de ani, adică 26, fiindcă azi a fost ziua ei, a fost răpită crunt de lângă băieţelul drag, de lângă familia iubită. Şi nu pot să nu mă întreb: unde dracu este dreptatea din lumea asta? Unde dracu e Dumnezeu când ai nevoie de el?
Mulţi cârcotaşi o să mă blameze acum pentru cuvintele astea. Nu-mi pasă. Mă doare undeva chiar. Când văd în jurul meu cum oamenii buni primesc numai şuturi peste bot şi palme peste cap, când nimic nu contează în faţa lui Dumnezeu, nimic. Poţi să faci tu la fapte bune până îţi iese sufletul, că oricum nu ai nici-un credit în faţa lui. Tot ăia nesimţiţi o duc cel mai bine. Ştiu că există vorba că “răsplata o primeşti pe lumea cealaltă”. Care lume nene? Care? Acolo e zero, null, nu se mai întâmplă nimic. Devenim oale şi ulcele. Dacă nu mă bucur în viaţa asta, când o să mă bucur? Te pomeneşti că o să zâmbesc cu pământul printre dinţi.
Tu ai putea să zâmbeşti de acolo?
în cine naiba să mai crezi? Nu mai am nici-un crezământ. Am impresia că pur şi simplu suntem aduşi în viaţa asta de rahat doar ca să fim o mare bătălie de joc.
Atât şi nimic mai mult. Nişte marionete fără de scăpare.
E-o linişte plătită-atât de scump
Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în ştiuleţii de porumb.
Colinele se-ntunecă de cai,
Amărăciunea toamnei reînvie
Şi cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind ţâţânile din rai.
Dumnezeu sa te ierte, Maestre. Sa-ti fie tarana usoara.
Există om care nu se teme de moarte? Să-ţi fie frică sau să nu îţi fie frică? Aceasta-i enigma mea.
Grea intrebare, nu? Cine suntem? De ce ne nastem? Incotro ne indreptam? Ce sens avem pe aceasta lume? Nimeni nu a gasit raspunsul la intrebarile astea.
Adesea ma asez la gura sobei si in lumina flacarilor jucause ma gandesc la toate intrebarile de mai sus. Si daca tot suntem trecatori, la fel ca vantul, ploaia, zapada, atunci ce sens mai au toate jignirile, acuzele, rautatile ce zac in noi? La ce mi-as epuiza singura mea prezenta in randul muritorilor prin fapte nedemne de mine?
De ce alte suflete si-au facut cariera din rautate? Cum poti lovi o persoana care nu ti-a calcat intimitatea niciodata? De ce tinem neaparat sa demonstram ca suntem de fapt doar ambalaje fara suflete? Unde ajungem daca ne comportam asa? Nicaieri, as spune eu. Nimeni nu stie de fapt unde o sa ajunga la final. Nimeni nu stie ce este “dincolo” si ce ne asteapta? Cineva zambind, mi-a raspuns odata la o intrebare.
- Oare “dincolo” mai este ceva?
- As vrea sa te dezamagesc si sa iti spun ca “dincolo” nu exista. Exista decat aici si acum. “Dincolo” nu este nimic.
Dezarmant raspuns. Parca e mai bine cand stai si te gandesti ca mai ai o sansa la ceva “dincolo”. Dar pana atunci, ramanem aici, intepeniti in rautatile noastre, ignoranti la durerea altora, zgarciti in atitudinile noastre. Si apoi, cand toate astea nu vor mai fi, ce ne mai ramane de facut? Nimic. Viata este in competitie cu moartea. Cine castiga? Habar n-am.
<
