Oare nu v-am spus eu cât urăsc ziua de luni? Ba da, v-am spus aici şi aici, ba chiar aici. Însă ziua de astăzi nu am să o uit prea curând. Să vă spun şi de ce. Se spune că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Chiar aşa este. Să încep cu începutul. Ieri, după ce am rămas fără gaze, nu stomacale, ci cele naturale, mai bine zis “gazul metan”, mi-am luat calabalâcul, mama şi am plecat în lumea largă. N-am suferit de frig ieri noapte şi nici de foame. Ne-am descurcat. De dimineaţă am plănuit să plec un pic mai devreme de la locuinţa cu pricina pentru a-mi putea lăsa mama la spital şi apoi să pot merge şi eu ca tot omul de rând la muncă.
Dar socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg.
Trezit la 7, pregătit, coconit şi plecat în jur de ora 8. Locaţie, undeva în zona Unirea, Mitropolie, Budapesta, prima destinaţie, zona Lipscani. Read more »
O ciocolată amăruie, un ţânţar, ceva acolo. Un nimic, un nimicuţ, să pot şi eu să îmi statisfac dorinţa asta năprasnică de a ucide ceva. Urâte sunt zilele în care ai senzaţia că nimic nu te-ar calma decât o faptă de-aia extrem de nebună, atât de extremă încât toţi să rămână cu gura căscată.
Nici măcar viteza nu mi-a potolit “setea”, nici ţânţatul ce şi-a împrăştiat toată mâncarea din burtă pe peretele meu, nici laptopul ce stă să îşi dea sufletul în poala mea. Nimic nu mă satisface. Oare ce naiba poate să satisfacă gustul unei femei nervoase?
P.S: răutăcioaşii să se abţină. Eu vreau doar să ştiu cum îi poţi intra în graţii unei femei super nervoase. Atât.
Să faci 4 ore pe o distanţă de 5 km într-o ţară civilizată, deja încep să îmi ies din pepenii pepenilor. Mă simt ca în Angola, numa că acolo nu ninge. Gata, îmi iau săniuţa şi emigrez. Am spus, am zis.
Mă înebunesc după oamenii profitori. Îmi plac la nebunie leprele profitoare. Ce sug precum lipitorile toată seva din tine şi apoi trec la alta victimă. Mă omor după genul ăsta de oameni, îi iubesc. Oameni fără cuvânt, fără coloană vertebrală, doar nişte primate evoluate care ştiu să îşi bată joc şi să profite de adevăraţii oameni. Iubesc la nebunie specia asta, atăt de mult, încât aş fi în stare să mă prefac în Dracula şi să le storc si ultima picătură de sânge din ei. Oameni de nimic. Însă acum chiar am jignit noţiunea de “nimic”, până şi aia e mai valoroasă decât ei.
Am încercat să dorm. Nimic. Eram nervosă deja când încercam să adorm. Datorită anumitor conversaţii, datorită prostului meu obicei de-a suferi, datorită gândurilor care nu îmi dau pace, etc. După mult chin am reuşit să şi adorm. Normal că nu puteam să dorm liniştită, fiindcă gândurile avute mi-au indus şi visele aferente. La naiba. Apoi când în sfârşit adorm, suna telefonul fix şi mă trezeşte după circa 15 min de chinuială. O zi de rahat şi tocmai ce îmi dau seama că iar începe show-ul.
Net-ul merge ca o …. , pardon ca un melc. Nervul cel mai mare îl am fiindcă de când “binili invinge” şi-a schimbat hăinuţa, io nu mai pot avea o lectură omenoasă pe blogul lui. Încerc www.cdmitroi.ro şi mă teleportează pe vechea hăinuţă http://cdmitroi.blogspot.com/.
De ce? Îmi spune şi mie cineva.
<
