Sufleţica

Posts Tagged ‘nimicuri’

… de toate astea. Îmi vine să fug, dar nu ştiu unde. N-am unde să mă ascund de mine. Grea senzaţie. S-a observat şi pe aici că nu am chef de nimic, nici măcar să îmi plătesc datoriile către drăguţa doamnă posesoare de par, nici către rontziki care m-a nimerit bine de tot cu rolul din filmul The Duchess.
Şi uite aşa, a trebuit să văd neapărat filmul, fiindcă altfel nu puteam să o cred pe cuvânt pe drăguţa de rontziki, atunci când îmi atribuise rolul Georgianei din The Duchess. Acum nu am decât să îi mulţumesc, cu ocazia asta am văzut un film frumos, de care chiar nu ştiam.
De o săptămână m-am apucat de citit Shantaram, carte recomandată de bogdanic. Sper să o şi termin, nu de alta, dar cheful meu din zilele astea este asemănător celui din melodia asta.

Plec de tot
Departe de tot
De tot ce-am avut
Dar am pierdut
Plec departe
Plec pe Marte
Si-acolo poate
Poate-poate
Si mai departe…

Nu prea mai găsesc un sens pentru blogul ăsta. De-fapt nu prea mai am nimic de zis, cred că se observă din ce în ce mai mult acest lucru. Am să mă întorc când o să cred că mai am ceva de creionat pe aici. Până atunci vă las cu bine şi celor care cred că au câştigat bătălia, îi asigur din toată inima, că nu este chiar aşa. Nu mor caii când vor câinii.

Atunci când eşti trist şi parcă toate corăbiile ţi-au plecat de acasă, simţi nevoia să ai o mână pe umărul tău. Există tot felul de forme ale afecţunii. Ai un câine,  îl hrăneşti, îi faci viaţa mai frumoasă, însă şi el la rândul lui atunci când eşti trist, simte şi vine frumos lângă tine şi îţi linge mâna. Ai un motan. Când simte că lacrimile au început uşor să se prelingă pe obraz, vine lângă tine şi toarce uşor. Fiecare îşi exprimă afecţiunea aşa cum poate. De ce fac ei acest lucru? Simplu. Îţi simt sufletul în nesiguranţă, îţi simt starea şi încearcă să o aline aşa cum pot ei. Tocmai de aceea pot fi numiţi adevăraţi prieteni.

Însă omul care nu este în stare de aşa ceva, cum se poate numi? Ştiind că eşti la greu, că ai nevoie de o mână, iar el nu este în stare să-ţi ofere nimic. Cum îi poţi spune omului ăla? Că eu nu găsesc cuvântul potrivit.

Încerc, mă zbat, mă chinui să scap de lanţul din jurul meu. E greu să trăieşti senzaţia că eşti gâtuit.Există clipe când cred că toate se aranjează aşa cum ar trebui, şi hop, apare lanţul ăsta. Şi strânge, şi strânge, până îmi taie şi ultima suflare. Caut în zadar soluţii salvatoare, nu le găsesc. Oare de ce m-am lăsat prinsă în el? De ce îl las să strângă al dracului de tare? Nici eu nu ştiu. Nu îmi explic cum de am ajuns să fiu cuprinsă de zalele lui neiertătoare. Raţiunea îmi spune să scot cleştele şi să tai. Inima îmi spune să îl las să mă strângă până nu voi mai putea respira. Cum ar fi mai bine, nici eu nu ştiu. Însă lanţul rugineşte în jurul meu, iar eu mă mişc din ce în ce mai greu.

- Bună, iubito. Ce faci? Cum mai eşti?
- Prost, mersi. Încă mai îmi curg mucii, încă mai am febră, în rest sunt extraordinar de bine.
- Bravo, nu am dormit toată noaptea din cauza ta. Îmi făceam griji.
- Mulţumesc, iubitule. Însă, chiar nu trebuia să-ţi faci griji. Ai văzut tu drac mort?
- Asta aşa e. Bine, hai te las. Mă duc pe malul oceanului cu prietenii.
- Bravo, fugi la distracţie. Eu mai zac pe-aici.

Şi ce dacă… acest dialog nu a avut loc. Îmi imaginam cum ar fi fost, daca, ar fi existat. Concluzie: nu te baza pe grija altora, în final se dovedeşte, că nepăsarea este o stare de bine. Nu toţi îşi fac griji pentru nimicuri.

Îmi cer scuze oficial că am tot amânat să fac leapşa întinsă de babilon. Mereu mi-am zis: mâine, mâine, şi uite aşa am reuşit să trec în noul an cu restanţe. Pe langă bănci şi alte datorii, a trebui să o mai trec şi pe-asta la nerealizate. Greu, domnule, greu.
Acum la început de an mi-am propus să mă achit onorabil, nu de alta, însă sunt în mare pană de idei. Aşa că pentru un timp o să mă ocup de restanţe. Încep cu cea venită de la babilon, iar mâine sper să mă achit de cea întinsă de rontziki. Pentru luna ianuarie cred că este suficient. Vă aştept în Februarie să îmi întindeţi lepşe.

1. Numeşte cea mai mare frică a ta.

Fobia mea neterminabilă se întruchipează sub forma târâtoarelor, fie că sunt reptile, fie că sunt oameni de nimic – târâtori (aşa îi numesc eu) . Dacă vreţi să nu îmi mai auziţi inimioara, dacă vreţi să îmi vedeţi părul ridicat, puteţi să mă puneţi faţă în faţă cu un şarpe şi se rezolvă problema.

2. Idealul tău în viaţă este…

Femeia cu mustaţă

3. Dorinţa ta cea mai ascunsă.

Uff… dorinţa mea arzătoare este să aflu nene cum îl cheamă pe negrul ăla care mi-a răscolit visele din ultimii trei ani.

4. O persoană pe care o admiri. De ce?

Admir un copil, care a avut puterea să treacă peste toate necazurile ce i-au fost puse pe umeri. Un copil care în timp a devenit om mare. Nu toţi am fi fost în stare să trecem peste clipele îngrozitoare ce lui i-au fost destinate. Îl admir că a fost puternic, că a ştiut să ridice fruntea şi să ajungă acolo unde trebuia să ajungă. Pentru mine acest omuleţ este mai mult decât o sursă de admiraţie.

5. Cel mai frumos cadou primit vreodată. (de la cine, de ce ţi-a plăcut şi cu ce ocazie).

Doi purcelusi mici ce stau bot în bot şi îşi spun “I love you”. Aceşti purceluşi mi-au fost dăruiţi de o persoană dragă mie, dar nu acest lucru este important, ci faptul că la vremea respectivă nu avea nici măcar bani de pâine. Totuşi, din toată sărăcia, şi pe ascuns să nu văd eu, a cumpărat acest mic simbol. Ei vor fi de nepreţuit pentru mine toată viaţa. Ocazia: Moş Nicolae.

Leapşa nu o pasez. Să fie furată dacă are chef cineva de ea.