Încă n-am dat colţul, spre ghinionul unora, încă mai trăiesc, spre nefericirea altora. Vacanţa mi-a ocupat mai tot timpul. Acum, fiindcă a venit toamna, zic eu că ar trebui să mai muncesc un pic, nu aş vrea să ajung în iarnă, precum greieraşul din fabulă. Îmi e frică că nu am voce şi risc să răman fără provizii.
Am început în forţă, cu un program de peste 13 ore pe zi de muncă, cu weekend-uri petrecute la muncă. Deci, nu mă pot plânge. În rest, mă pregătesc vertiginos pentru planurile pe termen scurt. Despre aceste planuri voi scrie la momentul potrivit.Până atunci vă pot spune că am văzut un pic din regiunea Moldovei, mi-am întânit rude dragi şi am petrecut mai bine de o lună şi o săptămână alături de omuleţul meu drag.

M-am reîntors la singurătate şi ca atare mă refugiez pentru o perioadă în muncă. Probabil că o să vină şi momentul în care trebuie să fac marea schimbare, totuşi pînă atunci o să mai treacă ceva vreme.

P.S: fără nici-o legătură cu măzgălitura mea de mai sus, vă recomand cu multă căldură doi fotografi împătimiţi, la care puteţi apela cu încredere pentru amintiri de neuitat. Pentru contact şi mai multe informaţii nu ezitaţi să daţi click pe http://www.photochic.ro/.

Stă în firea noastră să umplem spaţiile goale. Eu încerc să-mi umplu spaţiile goale cu amintiri. Dar nu acesta este modul cel mai bun de a trece peste. Acum ştiu. În călătoria vieţii, trebuie să găseşti pe cineva la fel de normal ca şi tine. Dacă iubeşti pe cineva, eliberează-l. Dacă trebuie să-l urmăreşti, atunci probabil nu a fost al tău de la bun început.

Emană fericirea pe toate canalele olfactive şi neurologice. Îţi creşte inima de atâta bunăstare, păcat că ai uitat să mai fii om. Păcat, că orice rahat te încântă. Cât de călduţ este să nu mai ai nici-o grijă, cât de încântător să vezi cum alţii îşi dau capul de pereţi fiindcă nu mai ştiu cum o să treacă ziua de mâine. Şi roata se învârte, şi acum eşti jos, acum eşti sus. Viaţa nu iartă pe nimeni, viaţa nu are scrupule. Acum îţi dă, acum îţi ia. Totuşi puţini sunt aceia care ştiu aceste lucruri.

Acesta este omul ce emană fericire pe toate canalele. Mă întreb uneori, cum ar fi să trăieşti fără griji? Cred că este destul de plictisitor, de-aia ajungi să emani fericire pe toate canalele.

… de toate astea. Îmi vine să fug, dar nu ştiu unde. N-am unde să mă ascund de mine. Grea senzaţie. S-a observat şi pe aici că nu am chef de nimic, nici măcar să îmi plătesc datoriile către drăguţa doamnă posesoare de par, nici către rontziki care m-a nimerit bine de tot cu rolul din filmul The Duchess.
Şi uite aşa, a trebuit să văd neapărat filmul, fiindcă altfel nu puteam să o cred pe cuvânt pe drăguţa de rontziki, atunci când îmi atribuise rolul Georgianei din The Duchess. Acum nu am decât să îi mulţumesc, cu ocazia asta am văzut un film frumos, de care chiar nu ştiam.
De o săptămână m-am apucat de citit Shantaram, carte recomandată de bogdanic. Sper să o şi termin, nu de alta, dar cheful meu din zilele astea este asemănător celui din melodia asta.

Plec de tot
Departe de tot
De tot ce-am avut
Dar am pierdut
Plec departe
Plec pe Marte
Si-acolo poate
Poate-poate
Si mai departe…

Nu prea mai găsesc un sens pentru blogul ăsta. De-fapt nu prea mai am nimic de zis, cred că se observă din ce în ce mai mult acest lucru. Am să mă întorc când o să cred că mai am ceva de creionat pe aici. Până atunci vă las cu bine şi celor care cred că au câştigat bătălia, îi asigur din toată inima, că nu este chiar aşa. Nu mor caii când vor câinii.

Atunci când eşti trist şi parcă toate corăbiile ţi-au plecat de acasă, simţi nevoia să ai o mână pe umărul tău. Există tot felul de forme ale afecţunii. Ai un câine,  îl hrăneşti, îi faci viaţa mai frumoasă, însă şi el la rândul lui atunci când eşti trist, simte şi vine frumos lângă tine şi îţi linge mâna. Ai un motan. Când simte că lacrimile au început uşor să se prelingă pe obraz, vine lângă tine şi toarce uşor. Fiecare îşi exprimă afecţiunea aşa cum poate. De ce fac ei acest lucru? Simplu. Îţi simt sufletul în nesiguranţă, îţi simt starea şi încearcă să o aline aşa cum pot ei. Tocmai de aceea pot fi numiţi adevăraţi prieteni.

Însă omul care nu este în stare de aşa ceva, cum se poate numi? Ştiind că eşti la greu, că ai nevoie de o mână, iar el nu este în stare să-ţi ofere nimic. Cum îi poţi spune omului ăla? Că eu nu găsesc cuvântul potrivit.