Stă în firea noastră să umplem spaţiile goale. Eu încerc să-mi umplu spaţiile goale cu amintiri. Dar nu acesta este modul cel mai bun de a trece peste. Acum ştiu. În călătoria vieţii, trebuie să găseşti pe cineva la fel de normal ca şi tine. Dacă iubeşti pe cineva, eliberează-l. Dacă trebuie să-l urmăreşti, atunci probabil nu a fost al tău de la bun început.
Emană fericirea pe toate canalele olfactive şi neurologice. Îţi creşte inima de atâta bunăstare, păcat că ai uitat să mai fii om. Păcat, că orice rahat te încântă. Cât de călduţ este să nu mai ai nici-o grijă, cât de încântător să vezi cum alţii îşi dau capul de pereţi fiindcă nu mai ştiu cum o să treacă ziua de mâine. Şi roata se învârte, şi acum eşti jos, acum eşti sus. Viaţa nu iartă pe nimeni, viaţa nu are scrupule. Acum îţi dă, acum îţi ia. Totuşi puţini sunt aceia care ştiu aceste lucruri.
Acesta este omul ce emană fericire pe toate canalele. Mă întreb uneori, cum ar fi să trăieşti fără griji? Cred că este destul de plictisitor, de-aia ajungi să emani fericire pe toate canalele.
Tags: De-ale mele, frustari, nimicuri
… de toate astea. Îmi vine să fug, dar nu ştiu unde. N-am unde să mă ascund de mine. Grea senzaţie. S-a observat şi pe aici că nu am chef de nimic, nici măcar să îmi plătesc datoriile către drăguţa doamnă posesoare de par, nici către rontziki care m-a nimerit bine de tot cu rolul din filmul The Duchess.
Şi uite aşa, a trebuit să văd neapărat filmul, fiindcă altfel nu puteam să o cred pe cuvânt pe drăguţa de rontziki, atunci când îmi atribuise rolul Georgianei din The Duchess. Acum nu am decât să îi mulţumesc, cu ocazia asta am văzut un film frumos, de care chiar nu ştiam.
De o săptămână m-am apucat de citit Shantaram, carte recomandată de bogdanic. Sper să o şi termin, nu de alta, dar cheful meu din zilele astea este asemănător celui din melodia asta.
Plec de tot
Departe de tot
De tot ce-am avut
Dar am pierdut
Plec departe
Plec pe Marte
Si-acolo poate
Poate-poate
Si mai departe…
Nu prea mai găsesc un sens pentru blogul ăsta. De-fapt nu prea mai am nimic de zis, cred că se observă din ce în ce mai mult acest lucru. Am să mă întorc când o să cred că mai am ceva de creionat pe aici. Până atunci vă las cu bine şi celor care cred că au câştigat bătălia, îi asigur din toată inima, că nu este chiar aşa. Nu mor caii când vor câinii.
Atunci când eşti trist şi parcă toate corăbiile ţi-au plecat de acasă, simţi nevoia să ai o mână pe umărul tău. Există tot felul de forme ale afecţunii. Ai un câine,
Însă omul care nu este în stare de aşa ceva, cum se poate numi? Ştiind că eşti la greu, că ai nevoie de o mână, iar el nu este în stare să-ţi ofere nimic. Cum îi poţi spune omului ăla? Că eu nu găsesc cuvântul potrivit.
Încerc, mă zbat, mă chinui să scap de lanţul din jurul meu. E greu să trăieşti senzaţia că eşti gâtuit.Există clipe când cred că toate se aranjează aşa cum ar trebui, şi hop, apare lanţul ăsta. Şi strânge, şi strânge, până îmi taie şi ultima suflare. Caut în zadar soluţii salvatoare, nu le găsesc. Oare de ce m-am lăsat prinsă în el? De ce îl las să strângă al dracului de tare? Nici eu nu ştiu. Nu îmi explic cum de am ajuns să fiu cuprinsă de zalele lui neiertătoare. Raţiunea îmi spune să scot cleştele şi să tai. Inima îmi spune să îl las să mă strângă până nu voi mai putea respira. Cum ar fi mai bine, nici eu nu ştiu. Însă lanţul rugineşte în jurul meu, iar eu mă mişc din ce în ce mai greu.
<
