Cum ar fi să vezi doar o singură culoare? Să trăieşti doar cu viziunea unei singure culori? Şi drama nu constă în faptul că percepi doar o culoare, ci în faptul că vezi totul în negru. Cum este oare să trăieşti în întuneric? M-am gândit atât de mult în ultima perioadă la chestia asta. Sunt atâţia oameni care nu au văzut niciodată nimic, decât negru. Cum pot ei oare să fie fericiţi? Iar noi, cei care distingem culorile, cei care se bucură de culoare răsăritului şi de mulţimea culorilor ce compun un apus de soare, nu putem fi pe deplin fericiţi?

Întunericul nopţii mă pătrunde tot mai tare, gândurile îmi sunt din nou îngheţate. Amorţită în gândire, paralizată în mişcări, nu îmi mai simt nici sufletul… cred că şi el e îngheţat de spaimă. Am învăţat să supravieţuiesc cu frica,  nu îmi mai este frică de ea… am învăţat să supravieţuiesc cu gândurile… cu mine însămi nu am învăţat să supravieţuiesc. Citesc peste tot că trebuie să te iubeşti pe tine însuţi, că trebuie să te întelegi, să convieţuieşti fericit cu ceea ce eşti. Eu nu pot face asta, mă urăsc de moarte, îmi vine să divorţez de mine. Cum pot găsi eu un judecător care să pronunţe divorţul de mine? Nu mă mai suport, nu pot comunica cu mine însămi, nu îmi pot da sfaturi, nu îmi pot face zilele şi nopţile mai frumoase. Atunci de ce să mai trăiesc cu mine? Dacă tot sunt atât de îngheţată şi nu îmi pot găsi calea de comunicare cu mine, de ce să nu divorţez?  Nu pot învăţa să supravieţuiesc eu cu mine, atunci cum să supravieţuiescă altcineva?