A fost candva, de n-ar fi fost
Clipe frumoase stii prea bine
Ne-a fost si greu
Ne-a fost si bine
Dar n-am gandit ca azi vei deveni
Doar un strain, fugind de mine.
Am fost acolo sa alin
Durearea ta, acel venin.
Ce inima ti-o innegrea
Si sufletul ti-l darama.
Ai fost si stii prea bine
Acel ceva ce-mi aducea
Si zambetul si raza de lumina
Soarele ce-avea sa imi devina
Dusmanul noptilor de catifea.
Te strig in noapte
Unde esti?
Strain plutind in zare
Te caut si ma ratacesc
Plutind pe vise tot mai reci
Strigand in noapte ca-i sa vii
Straine sa imi amintesti
Ce-a fost si nu o sa mai fie.
Sufletica
Nu aruncati cu pietre, e doar o creatie adecvata trairii sufletului meu innegurat la fel ca vremea de afara.
Nu ştiam că floarea amară a singurătăţii
are dacă o atingi pe obraz
sunetul unor paşi care pleacă.
În versurile şi răndurile lui Octavian Paler îmi regăsesc neliniştea, aceleaşi întrebări care îmi macină sufletul exact cum se măcina şi marele maestru. Una din aceste întrebări mă chinuie groaznic:
“Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna?”
Sărbători cu pace şi linişte vă doresc dragilor prieteni… voi dispărea în neant.
Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant înapoi.
Te-aş întîlni printre amintiri
şi după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş tîrî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovati,
după care, mereu înapoi, te-aş tîrî mai departe,
spre copilarie,
ne-am juca inocenţi
pîna ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
am dispărea într-un mit.
Dar nu sunt un rac autentic,
în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să tîrăsc între cleştii mei de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriaşă să mă ucidă într-o zi.
Octavian Paler
Cu mâine zilele-ţi adaogi…
Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.
Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.
Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi.
Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.
De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.
Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.
Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern.
<
