Post dulceag
Nu-s o împătimită a dulciurilor, am mai spus chestia asta pe aici. Singurul zahăr ce îl consum este cel din cafea, bine, de fapt pot spune că a fost cel din cafea. Acum consum cafeaua black (yeah). De când mi s-a spus clar în faţă că din vocabularul meu trebuie să iasă cuvântul “dulce”, parcă mintea mi-a luat-o razna. Salivez după ceva dulce. A fost bine până acum, însă de o săptămână încoace am început să am coşmaruri cu dulciuri. Visez la singurul tort ce îl mâncam cândva, tortul alb negru. O delicatesă cum numai cei de la Cofetăria Alice ştiu să o facă.
Nu cumpăram des, doar la ocazii. Şi tot atunci consumam doar o feliuţă, era de ajuns să îmi fac pofta.
Tot în aceste vremuri de tristă amintire am descoperit prin colţişorul meu de amintiri o sticluţă mică de lichior Mozart chocolate pure black. Are doar 20ml. Înnebunesc când o văd. N-am rezistat şi am desfăcut-o după aproape doi ani de când am achiziţionat-o. Pot să spun că dacă ştiam că este atât de bun îmi luam o sticlă mai mare.
Nu mai ajung curând pe la Viena, aşa că dacă cineva se îndură, poate să îmi cumpere şi mie o sticlă. Ofer recompensă.
Cam astea-s poftele mele interzise. Nu vreau mult, dar chiar dacă le-aş avea, tot nu m-aş putea apropia de ele. Măcar prin scris să îmi satisfac pofta interzisă. Oare de ce tot ce este interzis dintr-o dată devine foarte bun?
De ce câteodată te trezeşti că ai nevoie de anumite stări de bine? Cât de slab poţi să fii şi să îţi doreşti ceea ce nu ai? Eu astăzi m-am trezit cu o poftă nebună de braţe. De braţele lui. Doamne, câtă nevoie. Oare asta să îmi lipsească aşa de acut încât să-mi fure somnul? Cum să doresc braţele lui, când şi eu deţin aşa ceva? Oare eu nu mă pot strânge în braţe la fel de puternic, aşa cum o face el?
<
