În negura nopţii rătăceşte pe străzi aiurea. Frigul de afară îi întră în oase. Un câine latră departe, parcă latră a pagubă. Nimic nu mişcă în jurul ei. Nici frunza, nici vântul. Caută disperată o umbră. Parcă negrul ăsta al nopţii devine mai apăsător decât altădată. Îşi doreşte să găsească drumul, dar n-are noroc. Cărarea îi este pierdută de mult timp. În căpşărul ei blond, vocile se joacă precum valurile cu stânca. Şoptesc, şoptesc şi nu se mai opresc. De ce, pentru ce, cum, unde, ai văzut, ţi-am spus eu, n-ai avut grijă, nu trebuia, fugi, găseşte cărarea… toate astea îi fugeau aiurea prin minte. Atâtea gânduri şi speranţe. Toate se făcură praf. Cum să le adune şi să le arunce? Nici ea nu ştia. În schimb, rătăcea. Undeva departe se zărea o scânteie sau poate doar avea iluzia că o zăreşte. Ar fi vrut să mărească pasul, dar picioarele nu o ascultau. I se făcu brusc frică. Rămase în loc… ascultând liniştea din jurul ei. Era atât de apăsătoare şi totuşi atât de stranie. Nu era obişnuită cu atâta linişte. Mereu a fost înconjurată de ceva sau cineva. Avea nevoie să ştie că cineva e acolo. Acum nu mai era. Şi liniştea îi răsuna în urechi. Încercă să se mişte, dar era amorţită. Mai se forţă odată şi reuşi să îşi mişte picioarele. Trebuie să găsească drumul. Aşa îi spusese el… acolo e drumul tău, şi ea, naivă, îl crezu. Aici însă nu era nici-un drum. Era întuneric şi frig, iar drumul, nicăieri. Dacă el era atât de sigur că e aici, de ce nu venise să îi arate drumul? Măcar atât putea să facă pentru ea. Să îi arate drumul spre fericirea ce el îi jurase că o s-o găsească într-o zi. Că doar el ştia ce este mai bine pentru ea. Drumul ăla de care el era aşa de sigur că îl poţi întâlni de mai multe ori în viaţă, era de negăsit. De fapt, drumul nici nu există. Era doar o închipuire a lui. Iar ea îl crezuse şi acum rătăcea în întunericul nopţii. Măcar dacă ar fi avut puterea să strige după el, dar nu mai are. Mai bine să rătăcească la infinit decât să apuce alt drum. În inima ei era doar un drum… spre el. Însă drumul nu mai era sau poate era chiar sub picioarele ei, şi totuşi, ea nu îl mai vedea.
Adormise adânc. De puţine ori a adormit brusc. Poate gândurile şi frigul ce îi cuprindea corpul, a făcut-o să adoarmă repede. După obişnuita cădere în adâncuri, de care are parte în fiecare noapte, plecă liniştită în lumea viselor. Afară ningea cu fulgi mari şi pufoşi. Peisajul alb din visul ei era atât de veridic. Parcă mai văzuse ninsoarea asta undeva. Nu a avut timp să savureze priveliştea de pe fereastră. Zări agăţată de oglinda rochia. Era atât de frumoasă. Roşie precum trandafirul din curte ce stă ascuns sub nea acum. Un pic de roşeaţă îi apăru în obraji la gândul că avea să-l vadă. Îşi aruncă repede gândurile în colţul sufletului şi începu să se pregătească. În seara asta avea să danseze ultimul vals. Gândul acesta îi dădu fiori. Dar nu avea să se gândească la asta acum. Vrea să fie frumoasă în seara asta şi nu îşi doreşte să i se vadă amărăciunea din suflet. Valsul ce îi va da ocazia să atingă pentru ultima oară persoana iubită o să fie cel mai frumos vals de până acum. O să fie frumoasă, îşi spuse în gând. Se pregăti precum un boboc de floare. Totul era perfect la ea. Părul negru ce îi pica pe umeri parcă completa din plin acel roşu aprins al rochiei. Pentru o secundă s-a văzut în oglindă. Era o străină. Nu cunoştea persoana ce se reflecta mândră în oglinda ei. Nu aveau nimic în comun. Parcă era mai rece, mai sigură decât ea. Oare gândul că de mâine nu o să mai aibe nimic, a condus la reflecţia din oglindă? Nu ştie şi nici nu vrea să ştie. Chinuind ochii pentru a privi mai bine, auzi paşi uşori. Inima îi zvâcni din piept. Era el. Mândru, înalt şi foarte arogant, stătea în pragul uşii privind-o. Ea îşi plecă ochii. Nu putea acum să îl privească în ochi. Îi era foarte greu să nu îşi dea de gol durerea. O să se lase cuprinsă de vraja acestei seri. Trebuie să savureze ultimul vals. Îi întise mâna şi ea o apucă tremurând. Doamne, degetele alea lungi şi fine. Cât le va dori… cât îşi va dori atingerea lor. Nu, nu te lăsa învinsă, striga din toţi plămânii imaginea din oglindă. Capul sus. Mai tărziu el o să regrete. Asta este seara ta. Nu-ţi arăta durerea, slăbiciunea, nu ar schimba nimic. Porniră. Pe drum nici-o vorbă, nici un sunet, doar respiraţie ei agitată se auzea în fundal.
Seara magică începuse. Au dansat şi ultimul vals. Şi-ar fi dorit ca valsul să nu se termine niciodată. Dar cine ţine cont de dorinţele ei? O lacrimă alunecă uşor pe obrazul ei. Ar fi vrut să ţipe. Să-i strige toată dragostea ei. Dar gura refuza să se deschidă. Ar fi vrut să îi arate tot zbucimul din ea. Însă el nu avea ochi să vadă. Şi dansa, dansa, alunecând pe ritmul muzicii. De s-ar roti aşa la infinit alături de el. Nimic nu ar mai vrea pe lumea asta. Dintr-o dată parcă totul era neclar. Nu ştia unde e. Ce caută acolo? Cine sunt oamenii care se holbează la ea? Şi de ce poartă nişte zdrenţe şi unde este el? Începu să strige, dar strigătul îngheţă pe buze. O durere groaznică îi străbătea tot corpul. Era paralizată de gânduri. Tot visul se transformă în coşmar. Valsul se terminase. Se trezi uşor şi îşi văzu chipul. Era desfigurat de durere. Afară nu ningea. Rochia de la oglindă dispăruse. El, nu era în pragul uşii. Şi ea? Imaginea din oglindă. Cine era?
Fiind una dintre fericitele blogăriţe care au primit în dar această poveste, nu am decât, să mă consider onorată. Datorită “gurului“, am făcut şi ore suplimentare. Povestea de spus mai departe a fost iniţiată aici. Vă rog să citiţi toată tot firul ei, altfel, nu veţi afla niciodată prin câte chinuri a trecut săraca Orfelia.
“În mijlocul pavilionului central se afla un calendar dintr-acela pe care îl rupi în fiecare zi. Se duse spre el şi rupse ultima foaie, cea cu 31 decembrie. Pe loc rămase înmărmurită ca o stană de piatră. Nu-i venea să creadă ce vedea. Se frecă la ochi şi se uită mai bine la calendar. Era 32 decembrie. Cînd, în spatele ei se auzi o…”
… băşină.
Orfelia, oripilată, se întoarse speriată şi exclamă:
- Şi Tu, Doamne?
- Scuze, zise Dumnezeu. Sfântul Petru a gătit fasole la prânz şi nu mă pot abţine.
- Nu te scuz până nu-mi spui ce e cu ziua asta de 32 decembrie şi unde e Gigel.
- Păi, ce să zic, măi, Orfeliou? Dracu’ ştie. Stai să-l sun.
Dumnezeu scoase de sub barba Sa cel mai frumos telefon mobil pe care Orfelia îl văzuse în viaţa ei.
- Ce model e? întrebă Orfelia încântată.
- Este un Serafim-Eustachie Slide. Stai aşa, că sună. (…) Nu răspunde, mai încerc o dată. (…) Nimic. Asta e ultima oară.
Maleficul auzi într-un final telefonul vibrând lângă coasă.
- Mdea… Cine e la telefon? răspunse Satana.
- Băi, pe unde umbli? Te-am sunat în voi, adică în draci. - Care eşti, Mă? Eşti Tu, Ăl de eşti?
- Da, Eu sunt Cel ce sunt. Auzi, cum e cu asta cu 32 decembrie? Read more »
P.S: pentru cine nu ştie despre ce vorbesc, e invitat să se documenteze aici. Până la continuarea acestei povestioare, aveţi timp să vă puneţi la punct cu evenimentele din ea. Pe curând…
Îmi e greu să-mi depăn amintirile, dar am să încerc să vă descriu senzaţia trăită acum trei ani la prima vizionare a unei opere. Am iubit de mică muzica şi tot ce avea legătură cu această minunată artă. Am vrut să mă fac pianistă, dar dragii mei părinţi nu au fost de acord cu asta. Aveau ideea fixată că din muzică nu îţi poţi asigura un trai decent. Păcat că nu mi-am putut susţine acestă dorinţă, fiindcă astăzi poate altfel ar fi fost viaţa mea.
Acum trei ani, într-o seară friguroasă de toamnă târzie, omuleţul meu drag a decis să mă înveţe să ascult muzica clasică. Aşa că am decis să mergem la operă. Nu pot spune ce senzaţii m-au străbătut. Eram parcă înfricoşată de gândul că nu aş putea rezista până la final. Auzisem destule poveşti despre acei oameni care adorm în sala de concerte. Îmi era frică să nu trec şi eu prin starea de somnolenţă acută ce te cuprinde atunci când mintea este relaxată. Mi-am învins într-un final toate fobiile şi am purces la drum. În sală mă simţeam ca un outsider, totul era nou şi fantastic pentru mine. Sala, decorurile, lumea, freamătul, parcă eram în lumea poveştilor. De-abia atunci am realizat câte momente fantastice am pierdut până la acea vârstă. Oare de ce evitasem sa merg la operă, la concerte, dacă tot mi-a plăcut de mică acestă lume? Nici eu nu am un răspuns la această întrebare. Se spune că muzica te înalţă, adevărat, primul meu contact cu acest gen de muzică m-a aruncat într-o senzaţie înălţătoare, senzaţie neîntâlnită niciodata în viaţa mea. Această senzaţie, necunoscută profanilor ca mine, şi emoţia care o însoţeşte, e datorată în întregime măiestriei interpreţilor. Îţi mulţumesc dragule omuleţ că mi-ai deschis aceste porţi spre rai. Dacă nu ai fi fost tu, probabil că nici în ziua de azi nu aş fi avut curiozitatea de a merge măcar odată la operă sau la un concert. M-aş fi mulţumit să le urmăresc comod în fotoliu, fără să realizez că urma să pierd senzaţia cea mai puternică din viaţa mea. Au urmat trei ani în săli de concerte şi de fiecare dată trăiesc altfel, de fiecare dată mi se pare că este ceva nou, cu toate că poate am mai auzit concertul respectiv. Îmi lipsesc serile de vineri, fără tine din nou nu mai am curaj să merg şi îmi e dor de clipele frumoase trăite pe aripile muzicii. Ca să înţelegeţi mai bine senzaţia trăită la primul meu contact cu opera, am căutat fragmentul operei Traviata din Pretty Woman- este mult mai edificator decât aceste cuvinte.
Preferatele mele sunt toate, dar recomand cu căldură Concertul numărul 5 pentru vioară şi orchestră în La major, KV 215 de Wolfgang Amadeus Mozart, Intermezzo din Cavaleria Rusticană, Concertul pentru vioară şi orchestră de P.I. Ceaikovsky, Adagietto din Simfonia a V-a de Gustav Mahler şi aş înşira la nesfârşit atâtea capodopere care nu ar încăpea pe pagina acestui bloguleţ.
Citat:
“Muzica trebuie să aducă foc în inimile bărbaţilor şi lacrimi în ochii doamnelor – Ludwig von Beethoven”
În negura nopţii rătăceşte pe străzi aiurea. Frigul de afară îi întră în oase. Un câine latră departe, parcă latră a pagubă. Nimic nu mişcă în jurul ei. Nici frunza, nici vântul. Caută disperată o umbră. Parcă negrul ăsta al nopţii devine mai apăsător decât altădată. Îşi doreşte să găsească drumul, dar n-are noroc. Cărarea îi este pierdută de mult timp. În căpşărul ei blond, vocile se joacă precum valurile cu stânca. Şoptesc, şoptesc şi nu se mai opresc. De ce, pentru ce, cum, unde, ai văzut, ţi-am spus eu, n-ai avut grijă, nu trebuia, fugi, găseşte cărarea… toate astea îi fugeau aiurea prin minte. Atâtea gânduri şi speranţe. Toate se făcură praf. Cum să le adune şi să le arunce? Nici ea nu ştia. În schimb, rătăcea. Undeva departe se zărea o scânteie sau poate doar avea iluzia că o zăreşte. Ar fi vrut să mărească pasul, dar picioarele nu o ascultau. I se făcu brusc frică. Rămase în loc… ascultând liniştea din jurul ei. Era atât de apăsătoare şi totuşi atât de stranie. Nu era obişnuită cu atâta linişte. Mereu a fost înconjurată de ceva sau cineva. Avea nevoie să ştie că cineva e acolo. Acum nu mai era. Şi liniştea îi răsuna în urechi. Încercă să se mişte, dar era amorţită. Mai se forţă odată şi reuşi să îşi mişte picioarele. Trebuie să găsească drumul. Aşa îi spusese el… acolo e drumul tău, şi ea, naivă, îl crezu. Aici însă nu era nici-un drum. Era întuneric şi frig, iar drumul, nicăieri. Dacă el era atât de sigur că e aici, de ce nu venise să îi arate drumul? Măcar atât putea să facă pentru ea. Să îi arate drumul spre fericirea ce el îi jurase că o s-o găsească într-o zi. Că doar el ştia ce este mai bine pentru ea. Drumul ăla de care el era aşa de sigur că îl poţi întâlni de mai multe ori în viaţă, era de negăsit. De fapt, drumul nici nu există. Era doar o închipuire a lui. Iar ea îl crezuse şi acum rătăcea în întunericul nopţii. Măcar dacă ar fi avut puterea să strige după el, dar nu mai are. Mai bine să rătăcească la infinit decât să apuce alt drum. În inima ei era doar un drum… spre el. Însă drumul nu mai era sau poate era chiar sub picioarele ei, şi totuşi, ea nu îl mai vedea.
<
