Chiar dacă…

… ar fi să îşi trăiască viaţă în singurătate, lumea nu s-ar termina acolo. Pământul nu s-ar opri în loc, păsările nu ar mai ciripi, nimic din toate astea nu s-ar sfârşi, acolo,  în singurătatea ei. Viaţa îşi va urma cursul. Oamenii vor trece pe lângă durerea ei şi nimeni nu s-ar opri în loc. De ce ar face acest lucru? Nu au nimic de câştigat, şi apoi cine mai are timp să asculte? Câţi dintre noi îşi mai fac timp să asculte vântul? De ce am asculta liniştea? Nimeni nu mai are timp de nimeni. Şi chiar dacă… toate astea sunt reale, ce socoteală ar trebui să dea lumii?

Cada dia me miro en un mundo al revez,

cuando no te puedo ver,

es que es como volver a nacer,

esperar otra vez.

Am obosit

“Uneori, e drept, omul oboseşte aşteptând. Şi n-aţi auzit, oare, de situaţii în care, când soseşte în sfârşit ceea ce el a aşteptat, soseşte prea târziu? E, poate, o victorie pe care a dorit-o mult, dar, obţinând-o prea târziu, nu mai are ce face cu ea; o victorie care reuşeşte să-l obosească şi mai mult. Şi renunţă la ea cu o ultimă mare tristeţe, deoarece nu e simplu să porţi o bătălie şi, ajuns la capăt, să-ţi dai seama că asta a fost totul. Bătălia. A existat cândva un scop, dar de atâta aşteptare scopul a murit… Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârşirea ei.” – Octavian Paler