1930 – 2010

După părerea specialiştilor, ne-am reîntors cu 80 de ani în urmă.  Se pare că România trece prin acelaşi impas. Nici ultimele tehnologii, nici evoluţia nu ne-a ajutat să scăpăm de efectele acestei crize stupide. Astăzi am avut parte de un film de groază. Am fost nevoită să merg la cumpărături. În atâţia ani, de când supermarket-urile şi-au deschis uşile la noi, nu am văzut atâta lume disperată. Parcă tot românul a ieşit în seara asta la cumpărături. Ne-am reîntors la meteahna de dinainte de ’89, provizii de ulei, zahăr, orice. Un căcăt dacă era pe raft şi ăla era achiziţionat. Din păcate nici căcatul nu mai era pe raft. Totul era gol. Am avut impresia că se apropie războiul. Oameni nervoşi, salariaţi nervoşi, umeri ridicaţi, cozi interminabile. Cam ăsta a fost filmul de groază din seara asta. Din câte am înţeles de la o vânzătoare, toată ziua a fost aşa. S-a cumpărat orice. Mă uitam în cărucioare şi îmi venea să fug. Nu am mai văzut de foarte mult timp mai mult de 2 sticle de ulei în coşul românului. În seara asta, doar la mine în căruţ zăceau liniştite şi plictisite două sticle, în rest, nimeni nu avea mai puţin de 10 sticle. Unde ne îndreptăm? Ce diferenţă mai este între anii de “aur” şi vremurile noastre?
Evenimentele nu se opresc aici. După cumpărături, mi-am zis să merg la benzinărie să fac şi plinul  bombonicăi. Surpriză. 3 benzinarii am luat la rând şi la nici una nu era coada mai mică de 20 de maşini. E clar. De mâine se pare că începe adevărata criză a României. Şi tot de mâine, Sufleţica îşi va scrie priorităţiile. Prima prioritate de pe lista ei: adios România. Nu vreau să mai trăiesc acele vremuri de tristă amintire. Nu vreau să muncesc o zi întregă, o lună întreagă, iar la sfârşit să aduc bani de acasă. Astăzi, pentru prima oară după foarte mult timp, am plâns liniştit în maşină. De ce? Păi, pentru ţărişoara asta care a încăput pe mâinile hoţilor, pentru oamenii amărâţi care îşi văd munca de o viaţă luată de ape. Pentru neputinţa mea de a face ceva pentru ţara asta. Toate durerile s-au adunat în lacrimile mele. Nu mai vreau să văd în jurul meu atâţia oameni nefericiţi. Nu vreau să o mai văd pe mama tremurând că vine Boc-Poc şi o ameninţă că îi scade pensia. De ce trebuie să trăiască oamenii ăştia care au muncit o viaţă întreagă, cu frica în sân? Când o să ajungem şi noi la sistemul social din lumea de peste graniţele ţării noastre? Să vezi că statul face ceva şi pentru omul de rând. Când? Niciodată, zic eu, dar sunteţi liberi să mă corectaţi.