Suferinţa
Se spune că suferinţa ne este dată pentru a aprecia cu adevărat clipele de fericire ce vin după ea. Mă întreb eu oare: dacă după fiecare suferinţă urmează clipe de fericire, de ce trebuie să mai suferim? Nu putem să ne bucurăm din prima şi gata?
La ce ne foloseşte suferinţa? Poate prin suferinţă ne spălăm sufletele de păcat, ne golim inima şi pieptul de pietrele ce atârnă greu peste ele. Inima mea cred că ar fi mai mare şi mai vie dacă n-ar purta atâta suferinţă. Cred că şi chipul mi-ar fi altul. De aş putea le-aş curăţa de toată suferinţa.
Am văzut totuşi şi oameni care au purtat suferinţa cu ei din clipa în care s-au născut şi până la moarte. Unde era fericirea de după suferinţă?
Suferim oftând, suferim cu dinţii strânşi, suferim fără să vrem, suferim din plăcere, suferim urlând, râzând şi oare toate acestea la un loc ne ajută la ceva? Ne vom trezi în rai? Vom avea covorul roşu la picioare? Nu. Ne măcinăm sufletul şi viaţa aiurea. Nu urmează fericire după suferinţă, ci doar iluzia că suferinţa s-a încheiat. Rămăşiţe din ea rămân ascunse bine în noi şi vor ieşi la iveală atunci când lumea ne este mai dragă.
Nu cred că suferinţa ne ajută să ne cunoştem mai bine. Nu ştiu dacă toţi suferim la fel. Unii se ridică şi o iau de la capăt, alţii se adâncesc în suferinţă şi acolo rămân. Tot ce le-ai spune, câte sfaturi le-ai da, până nu îşi înţeleg suferinţa nimic nu îi va scoate din starea asta. Capacitatea de a ieşi din ea stă în puterile fiecăruia.
Cum bine spunea Martha Bibescu: ” suferinţa este un loc geografic în care ne regăsim cu toţii”.
<
