Vă mai aduceţi aminte de Katie Piper? Cu ceva urmă am scris despre povestea ei. Au trecut doi ani de când viaţa ei a fost schimbată în totalitate. A avut totuşi puterea să treacă peste cumpăna ce i-a fost dată şi astăzi poate spune că s-a născut din nou.
Să spunem că cicatricile sunt acoperite, şterse. Mă întreb oare dacă şi cele sufleteşti se vor vindeca vreodată. Nici-o descoperire medicală nu cred că ar putea să şteargă urmele adânci din suflet. Atunci când spui că ai uitat, exact atunci ies la suprafaţă şi te încolţesc precum un câine care stă să te atace.
Câţi dintre noi ar fi avut puterea să treacă prin povestea ei?
Întunericul nopţii mă pătrunde tot mai tare, gândurile îmi sunt din nou îngheţate. Amorţită în gândire, paralizată în mişcări, nu îmi mai simt nici sufletul… cred că şi el e îngheţat de spaimă. Am învăţat să supravieţuiesc cu frica, nu îmi mai este frică de ea… am învăţat să supravieţuiesc cu gândurile… cu mine însămi nu am învăţat să supravieţuiesc. Citesc peste tot că trebuie să te iubeşti pe tine însuţi, că trebuie să te întelegi, să convieţuieşti fericit cu ceea ce eşti. Eu nu pot face asta, mă urăsc de moarte, îmi vine să divorţez de mine. Cum pot găsi eu un judecător care să pronunţe divorţul de mine? Nu mă mai suport, nu pot comunica cu mine însămi, nu îmi pot da sfaturi, nu îmi pot face zilele şi nopţile mai frumoase. Atunci de ce să mai trăiesc cu mine? Dacă tot sunt atât de îngheţată şi nu îmi pot găsi calea de comunicare cu mine, de ce să nu divorţez? Nu pot învăţa să supravieţuiesc eu cu mine, atunci cum să supravieţuiescă altcineva?
<
